Convieţuiesc alături de cele mai dragi petale ale sufletului meu. Cu alte cuvinte, sunt singur. Am iubit mereu solitudinea, e singurul mod de a-mi săruta întreaga existenţă.

Asta nu înseamnă că trăiesc izolat în vreo cavernă. Nici n-aş putea. Mi-ar fi greu să nu văd aproape în fiecare zi zâmbetul vecinilor de la 3.

În zilele noastre, oamenii sunt trecători, se ofilesc.

Îmi plac glumele despre oameni. Nu i-am înţeles niciodată. Ratează momente şi clipe din pricina lui… a timpului. Dar există ceva esenţial în timp. Secunda. Din secunde se nasc trăiri. Acea secundă când spinii noştri s-au atins. Ne-am contopit în durere. Suferinţele noastre s-au unit şi-atunci am ştiut. Mă îndrăgostisem. Voiam să fim buchet, să fim doi, dar oamenii au superstiţii bizare despre asta.

Am sorbit-o din priviri. Era atât de frumoasă şi atât de… complicată. Spinii ei emanau o căldură aparte. Defectele erau cele care o făceau cu adevărat specială, iar parfumul… poţiune pentru suflet. Timpul ne-a cuprins în magia clipei… timpul, din nou!

Poate oamenii au totuşi dreptate. Iubirea necesită într-adevăr sacrificiu. Mă durea, dar o iubeam. O răneam, dar mă iubea.

Până când, într-o altă clipă, clipa în care am simţit umbra. Un om! Am simţit o mână aspră care m-a smuls cu putere. Mi-am urlat propria-mi spaimă. Nu m-a auzit. Universul a fost singurul care mi-a ascultat strigătul pierzaniei. Şi ea. Simţeam cum mă veştejesc la simplul gând care-mi şoptea realitatea: nimeni nu s-a mai întors după ce a fost smuls.

Unii-şi duceau veacul prin gunoaie din pricina dezamăgirii unei relaţii eşuate, din cauza imposibilului, a incompatibilităţii. Alţii erau vopsiţi… mai nou se poartă criogenarea. O mască falsă! Tot de la oameni vine şi asta.

Fragment din Caietul Antoniei – NOI în secolul XXI: Volumul 3