Eul ca dependenţă #transcendereanivelurilorconstiintei

Din cap.6, Dorinţa

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Dacă înţelegem dependenţa, calea este deschisă spre înţelegerea tenacităţii eului. Sinele caută plăcerea şi devine dependent de sentimentul primit de la diferitele poziţionalităţi.

Acest ciclu de reacţii se consolidează habitual, iar acest lucru conduce la un model cerebral dominant care supravieţuieşte în ciuda consecinţelor negative care se răsfrâng asupra propriei persoane ori a altora. La origine, chiar şi satisfacţiile oferite de negativitate se datorează dependenţei. Aceasta explică natura cronică a patologiei sociale/spirituale/emoţionale care a dominat civilizaţii întregi, secole de-a rândul. Chiar şi în ziua de azi, această patologie domină 78% din populaţia lumii, pentru că renunţarea la comportamentele negative ar însemna o pierdere a plăcerii şi satisfacţiei.

Recompensa vanităţii este evidentă; recompensele lăcomiei, ale dorinţei de a achiziţiona şi ale grandomaniei sunt, de asemenea, clare. De secole întregi, oamenii se cramponează de ură şi caută fără încetare, o justificare pentru asta. Colecţionarii de injustiţie abundă – la fel şi martirii, intriganţii, sadicii, masochiştii, perdanţii – ca şi demagogii şi tiranii de toate felurile.

Violenţa urii este îmbătătoare, iar cei care ucid oameni nevinovaţi sunt “extaziaţi”. Conflictele politice, religioase şi filozofice dau atâta dependenţă, încât culturi şi populaţii întregi sunt condamnate la moarte pentru plăcerea majoră de a face lucrurile “aşa cum trebuie” respectiv pentru a plăti poliţe.

Dacă exemplele de mai sus sunt extreme, trebuie spus că acelaşi mecanism de recompensă secretă derivă şi din încăpăţânare, resentimente, vinovăţie, auto-incriminare, precum şi, oricât ar părea de bizar la prima vedere, chiar din suferinţă.

Alte forme mai sunt: vinovăţia cronică, temerile fără sfârşit, obsesiile, impulsurile, precum şi eternele “griji” ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi înfrângerea sau pierderea pot fi, în mod paradoxal, recepţionate ca recompense, ele dovedind cruzimea destinului.

Poziţiile eului se caracterizează prin respingerea responsabilităţii şi proiectarea sentimentului de vinovăţie undeva “în exterior”. La urma urmei, din aceasta îşi câştigă eul energia necesară existenţei, căci lui îi lipseşte plăcerea derivată din energia spirituală.

În final, recompensa pe care o primeşte eul rezidă în faptul că se substituie Divinităţii, menţinându-şi în acest fel suveranitatea şi convingerea secretă că el este însăşi sursa vieţii, deci Dumnezeu.

Lasă un răspuns