— M-ai scos din sărite cu răspunsurile astea monosilabice.
— Nu sunt monosilabice, sunt monocuvintice.
— Mono cum?
— Adică un singur cuvânt. L-am inventat, stai liniştit, nu exista dinainte. Acum există. Eu l-am creat. Şi va rămâne să fie pentru o bucată de vreme pentru că tu ai fost martor. Şi dacă o să-l foloseşti şi tu, se va dezvolta, va creşte, se va răspândi, va trăi mai mult. Se va perpetua.
— Şi dacă n-aveai martor şi rămânea doar în gândul tău?
— Oricum avea să fie pescuit de altcineva din universul ideilor şi-al semnelor. Poate că şi eu l-am pescuit, nu l-am inventat. Poate l-a inventat altcineva înaintea mea.
— Cine?
— Altcineva. Nu ştiu.
— Păi, nu există un asemenea cuvânt. Tu l-ai inventat.
— Bine, eu l-am inventat.
— Da’, ce-ai? N-ai chef de vorbă?
— Da’ tu ce-ai de pui asemenea întrebări?
— Nu ştiu. M-a înnebunit treaba asta cu pământul ciuruit şi otrăvit şi găurit. Mă uluieşte chestia asta, cum ăştia care au cercetat şi-au învăţat atâtea, ştiu cum şi în ce se transformă şi în cât timp şi câte şi mai câte şi totuşi, continuă să găurească, să spargă, să otrăvească… De ce se descoperă atâtea lucruri rele? De ce se inventează atâtea tâmpenii care distrug viaţa?
— Păi, n-auzi? Nu se inventează, se pescuiesc din oceanul informaţiilor. Rând pe rând, undiţă cu undiţă se adună informaţii despre viaţa pe Pământ. E-adevărat că dacă scoţi un peşte, nu poţi să zici că ai secat balta, şi nici să ştii câte alte feluri de peşte or mai fi prin ea. Dar poţi să fii tâmpit şi să crezi că singurul peşte al bălţii e ăla pe care l-ai prins tu. Şi ăsta va fi adevărul tău.
— Balta asta de care zici, e aia prin care te plimbi tu?
— Îhm!
— Păi, şi de ce nu ne spui, mă, şi nouă? De ce nu dai mai departe?
— Da’ voi de ce nu învăţaţi să pescuiţi? V-aţi obişnuit să vi se servească peştele pe masă, gata prins, gata curăţat, gata preparat! Osu’ la treabă dacă vrei peşte!
— Stai mă, aşa, nu te aprinde! Că n-am vrut să te supăr!
— Nu, ai vrut să-mi ceri mie răspunsuri şi-apoi să mă faci şi vinovat că de-aia nu ştii tu, că nu ţi-am spus eu. Ia-ţi mă, răspunsurile singur! Munceşte, caută, nu mai trăi pe spinarea altora. Că de-aia vi s-a îndoit coloana vertebrală la toţi, slugilor! Că nu ştiţi decât să vă plecaţi cu capu’n deşeuri! Hai, roiu’! Vâsleşte mai departe, c-acuşi vine vremea să te-ntorci în ţărână. Măcăr s-o înnobilezi şi tu cu vreun gram de înţelepciune. Arrivederci!
— Să te ia naiba de nebun cu stelele tale cu tot!
— Lasă, mă, rămâi tu cu deşeurile, eu nu mă supăr!

Fragment din Deşeurile Pământului – unul din dialogurile spirituale cuprinse în prima parte a cărţii Povestiri de pe Pământ.

Pus în scenă cu ocazia lansării volumului, în 24 noiembrie 2015: