Î: Dacă sistemul de credinţă numit „eu“ (sine) constituie sursa durerii şi suferinţei din viaţă, cum de ne putem dezvolta compasiunea pentru el?

R: Fiecare persoană care se naşte începe cu un nivel calibrat al conştiinţei, acesta fiind, de fapt, o notaţie stenografică pentru întreaga moştenire karmică a respectivei persoane. Fără vreo amintire conştientă de a fi cerut acest lucru, individul se confruntă acum cu un corp animal şi cu o „minte“ deopotrivă exactă şi abstractă. În plus, este prezentat simultan un întreg set de condiţii, deoarece individul moşteneşte, de asemenea, atât un corp emoţional, cât şi unul fizic, iar toate acestea trebuie să fie integrate în complexitatea presupusă de o viaţă socială şi familială într-o civilizaţie complexă, ce deţine propriile programe înnăscute ce au evoluat de-a lungul istoriei.

În momentul în care cineva înţelege, cu adevărat, ce înseamnă a fi o fiinţă umană, poate dezvolta un sentiment de compasiune nu numai pentru societate văzută ca întreg, ci, de asemenea, pentru toţi indivizii ce o alcătuiesc. Omul nu se confruntă numai cu o complexitate enormă, ci şi cu o conştiinţă ce este influenţată, fără a şti, de câmpuri energetice invizibile şi foarte răspândite.

În cadrul acestei complexităţi, omul trebuie să facă faţă supravieţuirii şi este nevoit să deprindă abilităţi complexe la niveluri multiple. De asemenea, individul este conştient că o singură greşeală serioasă poate aduce dezastrul în viaţa sa, sau chiar moartea fizică. Este ca şi cum entitatea în cauză trebuie să meargă pe terenul minat al existenţei umane pentru a supravieţui, fie că doreşte acest lucru sau nu.

În afară de aceste condiţii, mai există şi necesitatea de a dezvolta un sentiment orientativ al sinelui şi identităţii. Imaginea ce se formează despre sine constituie un factor central pentru toate deciziile ce trebuie luate. Acest sine face apoi să fuzioneze toate scopurile şi idealurile, pe care le integrează împreună cu poziţionalitatea moralistă. În mod inconştient, un aspect al sinelui se desprinde şi devine inamicul interior, cel ce victimizează/atacatorul, precum şi cel care determină vinovăţia, remuşcarea, teama şi auto-critica neîndurătoare.

Chiar şi cel mai avansat computer ar fi copleşit în faţa sarcinii de a fi echivalentul unei singure fiinţe umane. Un fapt convingător, ce face ca această afirmaţie să fie certă, este acela că entitatea umană nu trebuie să se confrunte numai cu datele conştiente ce ar putea fi introduse într-un computer, ci trebuie să facă faţă şi datelor de natură inconştientă şi câmpurilor energetice, pe care nu le poate înţelege. De asemenea, trebuie să înfrunte şi o serie de tendinţe karmice necunoscute (individuale sau de grup). Astfel, nici un computer nu ar putea fi programat, având în vedere că lipseşte o parte esenţială din cele mai importante date.

Ca rezultat, fiinţa umană are o sarcină uriaşă de îndeplinit. În încercarea sa, este slăbită de structura şi modul de funcţionare al creierului, acesta fiind construit pe baza unor circuite ale plăcerii şi recompensei, precum şi pe un set de sisteme naive şi uşor programabile. Într-o încercare de a face faţă complexităţii datelor, mintea utilizează scurtătura de a grupa informaţiile pe clase şi algoritmi logici. Prin urmare, trebuie să fie capabilă să determine imediat fiecare părticică de informaţie, dacă este similară sau nu celorlalte date. În plus, toată această incredibilă complexitate nu este doar manipulată de către minte şi de setul său de sisteme, ci este, de asemenea, şi „experimentată“ în mod copleşitor. Nu există decât puţin timp pentru a analiza experienţa deoarece, în momentele apariţiei acesteia, ea este deja un dat, fiind inclusă în pachetul de informaţie pe care mintea îl editează şi îl stochează, în mod automat, în banca de date a memoriei.

Datele sunt incluse în fişiere nu numai în funcţie de forma lor, ci şi în funcţie de gradaţiile subtile ale sentimentelor ce determină în mod important unde anume va fi stocată informaţia. O parte din informaţie este recuperabilă, însă o parte considerabilă este îngropată şi indisponibilă pentru reamintirea conştientă.

De exemplu, o parte dintre informaţii sunt stocate în fişierul „dureros – a nu se reaminti“. Cu toate acestea, unele dintre aceste date dureroase (stocate undeva departe şi care acum sunt neaccesabile), sunt depozitate ca o potenţială muniţie pentru atacuri împotriva propriei persoane, precum şi pentru dureroasa tortură a auto-învinovăţirii, remuşcării şi chiar a suicidului. Orice întâmplare poate declanşa trăgaciul atacului împotriva propriei persoane şi poate elibera un torent de auto-pedepsire. Un mecanism pe care eul îl utilizează pentru a se apăra este renegarea datelor dureroase şi proiectarea acestora asupra lumii şi asupra celorlalţi. Apoi, lumea devine populată cu inamici plini de ură, a căror origine e, de fapt, internă, iar eul începe să se teamă acum de un atac din exterior, mai degrabă decât de unul din interior. Paranoia e o stare care acompaniază eul.

Extras din Cap. IV: “Eul” şi societatea – Sinele: Realitate şi Subiectivitate