Colecţia Poezii, gânduri, desene – pentru că esenţele se distribuie în flacoane mici!

O asemenea colecţie care pune laolaltă două limbaje, exprimarea prin cuvânt şi exprimarea prin desen sau fotografie –  indiferent cum este realizat desenul, în cărbune, tuş sau culoare, pe pânză sau hârtie ori, mai nou, pe tableta grafică – nu conţine cărţi în care cuvintele sunt “ilustrate” grafic, ci ele se îmbină, se însoţesc cu imaginile.  Poate că fiecare dintre cele două forme de exprimare are mesajul său,  dă naştere unei emoţii, deschide poarta unei idei şi asta fără să se distrugă între ele. O coabitare între gândul exprimat prin cuvânt şi gândul exprimat prin desen, model ideal pentru relaţia cuvânt-faptă, gând-reflectare, imagine. Trăirea este acompaniată de emoţie şi de gând. Când acestea se impletesc,  trăirea se rotunjeşte într-un univers deschis cititorului, cumpărătorului de astfel de cărţi.

De prea multe ori mi-a fost dat să observ cum lumea nici măcar nu mai răsfoieşte o carte de poezii,  cum nici nu-şi dă voie să pătrundă in substanţa unui desen ori chiar a unei fotografii. Lumea grăbită şi snobă, va face asta doar dacă i se recomandă, dacă este la modă vreun poet, tradus în limbi străine, dacă în campania de marketing i s-a adăugat vreun timbru şi vreun premiu ori un număr fix peste un milion de exemplare vândute. Dar dacă  l-a văzut la televizor, în emisiuni (de analiză politică şi) culturale, folosind cuvinte şi sintagme ce păreau interesante chiar dacă nu le înţelegea, omul, oricum fără timp să citească, va da fuga să cumpere o asemenea carte, a unei asemenea personalităţi. Lasă, că poate la vară, in concediu, va avea timp de lectură. Vai de poetul, gânditorul sau artistul care-şi permite un discurs natural, în cuvinte prea simple, căci repede va fi catalogat drept un simbol al lipsei de valoare! Şi-apoi, să nu uităm de simţul turmei, căci şi dacă ne-ar plăcea cumva, ceva, dar dacă nu mai există nimeni altcineva în jurul nostru să aprobe, să confirme,  atunci ţinem pentru noi, că cine ştie, poate noi suntem prea nepricepuţi şi… să nu ne facem cumva de ruşine!

Cronologic vorbind, prima carte de poezii apărută în 1999, la Editura TA (care nu era o editură de sine stătătoare, nu era decât un alt obiect de activitate al Casei de Discuri Tempo Music), a fost şi prima încercare de film tipărit pe hârtie. O hârtie foarte frumoasă şi scumpă, un film al vieţii aşa cum îl vedea autoarea, nu editorul. Volumul “ea” –  cu litere mici – a fost însoţit de fotografiile lui Mihai Vasile. L-am adunat, l-am aranjat, l-am îmbinat exact aşa cum m-am priceput în clipa aceea. Pentru că într-o singură clipă poţi spune: “Gata! Asta e!”  A fost prima mea aventură prin ceea ce nu ştiu dacă pot numi activitate editorială, dar nici nu ştiu cum alt fel aş putea denumi fără a naşte suspiciuni inutile.

Desigur, am descoperit greşeli după ce am spus “gata”, dar nu le-am reparat niciodată. Cele puţin peste 300 de exemplare vândute în câţiva ani mi-au dat a înţelege că acele greşeli de aranjare în pagină sau de punctuaţie nu alungau răsfoitorul cărţii, nu-l făceau să se răzgândească a cumpăra volumul, ba chiar nici nu le remarca.

“ea” este ea, cu trăirile ei, cu lentilele prin care îşi observă emoţiile, cu negrul şi albul său, străpuns din când în când de griurile umbrelor, înconjurate de fotografia de stare. Efectul fotografic natural căutat la vremea aceea de artistul Mihai Vasile,  lumea umbrelor privite din unghiuri fulgerătoare se contopeşte cu sentimente surprinse într-un realism cinematografic. Fotografiile nu sunt statice, nici măcar atunci când surprind imaginea unei biserici părăsite şi împrejmuite cu sârmă ghimpată.

Poate că cele două expresii, poezia mea şi fotografia lui Mihai Vasile s-au întâlnit din intenţie, intenţia de surprindere a totalităţii conţinute în starea unei clipe. Într-o fotografie, un om se arată pe sine aşa cum nu se poate imagina. Nu vi s-a intâmplat să nu vă recunoaşteţi sau să nu vă placă de voi, să nu vă vină a crede ceea ce vedeţi într-o poză?  Şi cum, de obicei, respingem ceea ce nu ne place şi alungăm departe… “Am crezut în puterea ta din slăbiciunea-mi adunată, te-am aruncat de-un perete şi de altul şi-am murdărit varul cu urme de ţânţari.” Sau “şi eu te-am îndepărtat pentru că tu m-ai azvârlit în toate cotloanele vieţii tale, cerându-mi să văd, să fac curat, să adun.”

Un rând, câteva rânduri sau mai multe rânduri se-adună în poeziile din acest volum. Uneori poezia începe din titlu, precum în:

Ce rost mai au cuvintele

-ntre noi totul se întâmplă, între ochii mei şi ochii tăi,

între mâna ta şi mâna mea, între gîndurile mele şi tăcerile tale…

sau

Dragostea ta miroase la fel

“Tot tu eşti”, mi-ai spus, “tot tu!”

“Eşti aceeaşi şi după ce-ai murit şi-acum învii, acelaşi gust şi-aceiaşi ochi!

Dragostea ta miroase la fel chiar după moarte!”

N-ai ştiut niciodată că de fiecare dată venisem înapoi să mi te spovedeşti,

iubirea s-o împărtăşeşti, să pot muri şi eu în pace.

Desigur, acolo unde rândurile sunt mai multe, nevoia de armonie a născut timbrul rimat al cântecului natural. Născută pe-aceste meleaguri, cum altfel ar fi putut cânta?

Spune-mi ceva

Spune-mi că nu mă iubeşti.

Că râzi cu gura pîn’la urechi,

că te tăvăleşti pe jos

pe pămînt mîlos

unde-atîta-ţi place.

Spune-mi că doar trupu-ţi vorace vrea să mă smulgă

să mă facă slugă,

că-n mintea ta chioară

nu-i loc să te doară de iubirea mea,

că suflet nu ai

ca să-l dai la cai,

caii toţi să-l rumege,

gurile să spumege

alergînd spre mine

să mi-l scuipe-n vine.

Spune-mi că nu-mi dai

nici un vărf de pai

că nu-i loc în tine

nici pentru un cîine.

 

Clipele de revelaţie sunt foarte scurte. Puţine sunt şi cuvintele în care le-am putea traduce:

Ca şi cum n-ar trece zilele şi nopţile, anii

Ca şi cum dragostea ne leagă peste toate într-un punct

Ce pluteşte deasupră-ne aşteptîndu-ne întîmplările.

Sau:

Nu te duce după frunze.

Aşteaptă-mă s-ajung şi eu toamnă.

Ori :

Se zbătea fluturele în scrumieră

cu o aripă arsă.

Cu cealaltă zbura.

Unii ar putea comenta: aceasta nu e poezie, aceasta este realitate. În această situaţie chiar este adevărat, dar poezia modernă nu stă in formă, nici în idee, ci în însăşi trăirea (personală a) realităţii. “Trăirea” inseamnă prezenţă, experientizare directă, gândire şi simţire şi conştienţă sau trup şi suflet. Însuşi faptul că observăm şi fuzionăm cu un act al realităţii înconjurătoare ne transformă, ne întregeşte, contopind interiorul cu exteriorul . Dacă un asemenea moment decupat din realitate a produs un efect profund în martor, şi dacă martorul a dorit a înregistra universul trăirilor personale determinate de-acest proces al observării realului, dacă cititorul se descoperă a fi transportat  într-un univers ideatic şi emoţional, înseamnă că aceste rânduri l-au atins, au declanşat o emoţie artistică.

“Nu boala naşte suferinţă, ci suferinţa naşte boală.

Meditaţia este aspiratorul care curăţă mintea de pânza de păianjen a gândurilor.”

O altă carte însoţită de fotografii este “Viaţă Adevăr Lumină” sau VAL cum ne place s-o numim. Apărută la Editura Cartea Daath în 2012, aceasta carte adună gânduri, revelaţii, maxime, cugetări, oricum dorim să numim cuvintele lui Ioan Gyuri Pascu. De data aceasta fotografiile sunt multe, colorate şi diverse prin natura autorială. Singurul fotograf profesionist (în devenire la vremea aceea) este Ana Cimpoca. Fotografiile ei sunt lucrări artistice fără a face notă discordantă cu cele surprinse de ceilalţi autori amatori, să spunem aşa. Realitatea surprinsă în cuvinte de autorul cuvintelor pare a fi căutată în imagini. De data aceasta cuvântul “rosteşte” pentru imaginea care “caută”.

“Cântecul Luminii este liniştea. Cântecele frumoase ale oamenilor sunt doar borne pe drumul către Lumina cea nemişcată şi atoatemişcătoare.”

“Trecutul şi viitorul sunt două instrumente de cuantificat plăcerea.”

“Nu boala naşte suferinţă, ci suferinţa naşte boală.

Meditaţia este aspiratorul care curăţă mintea de pânza de păianjen a gândurilor.”

“Viaţa este UNA şi VEŞNICĂ şi o vedem în respiraţia mării. Ci vieţuirile sunt asemenea valului care se naşte, se alcătuieşte şi care, oricât de tare s-ar semeţi, ajunge să se topească, smerit, în veşnica respiraţie a mării. De aceea Viaţa (ca şi marea) este măsura nemăsurabilă a netimpului, iară vieţile (ca şi valurile) sunt doar mici măsuri ale timpului menit să segmenteze, întru experienţă, Infinitul. Astfel, numele, trupurile şi minţile noastre nu sunt SINELE, ci doar arătări în timp ale SINELUI.”

Trăim o epocă a exprimării globale. Tindem asimptotic către unison. Oamenii simt nevoia să-şi expună adevărurile, au curajul etalării înţelepciunii fără de teama că ar putea fi arşi pe rug. Ba mai mult, s-au născut valuri din ce în ce mai multe in conştiinţa colectivă, în această mare a conştiinţei care ne trăieşte, în care ne conştientizăm a fi.

“Savantul caută adevărul, misticul aşteaptă revelaţia, înţeleptul trăieşte în adevăr.”

“Cine acceptă este acceptat

Cine respectă este respectat

Cine iartă este iertat

Cine iubeşte este iubit

Cine este este.”

 

“Cele ce le vedem cu ochii fizici sunt roadele Luminii. Adevărata Lumină, însă, nu se poate vedea cu ochii.

Puterea Oamenilor de  Lumină nu se poate măsura în lucşi. Ea se măsoară în fapte.

Corolarul acestei afirmaţii: fiece om este menit ca, la un moment dat, să ajungă Om de Lumină.”

 

Sfârşitul părţii întâi.