Primul text din cel de-al doilea Caiet al volumului 2 – NOI în secolul XXI:

— Ţi-am spus că e ca la teatru! Cumperi bilet, intri şi joci.

— Orice rol?

— Orice rol. Mai ales acela de spectator!

— Cum? Păi, ce, şi dacă suntem spectatori suntem actori?

— Păi, nu? Ca spectatori, avem şi noi viermuiala noastră de jucat în staul… pardon, în stal. Dar pe scenă urcă doar maeştrii artei actorului. În spatele scenei stau maeştrii regizori şi scenografi, iar maestrul scenarist este invizibil. Ei, poate n-o fi doar unu’! Poate să fie chiar o echipă, una de 5 stele!

Piesa se desfăşoară scenă cu scenă, act cu act. Se mai trezeşte câte-un spectator şi iese din sală. Pe măsură ce rămân locuri goale, plasatoarele de bilete, că şi ele joacă rolul lor, aduc pe altul care stătea, bietul, la coadă, în aşteptare, să intre şi el la spectacol. Îl conduc sau îi indică locul pe care să se aşeze şi-i fac semn să tacă, să nu deranjeze ceilalţi spectatori. Ăsta, nou-venitul, deh, se bucură şi el de unde-apucă să vadă piesa. Mai de la mijloc, mai de la sfert, dar ce contează? „Uite, emoţia e mare! Mari actori, domnule! Extraordinar talent! Cum ne fac ei să ne simţim simţurile! Cum ne trezesc emoţii, plâns, râs, melancolie, de toate. Da’ uite, că se mai şi doarme! Cum o putea să doarmă ăla? În fine, poate o fi obosit, omu’.“ Cam aşa se pot auzi tot felul de comentarii ale spectatorilor nou-veniţi. În general ei sunt mai entuziaşti. Mai proaspeţi. Până ajung să obosească de atâtea emoţii şi … Uite, din partea dreaptă se ridică un spectator şi se îndreaptă spre ieşirea din sală. „Oare de ce iese? De ce nu le-o plăcea piesa asta? Dar, lasă, mai bine că iese, că aşa o să poată intra altcineva de la coadă, cineva ca mine! Că şi eu, tot aşa am avut noroc să intru, c-a ieşit unu’. Ah, poate intră tânăra aceea frumoasă! …Vai, ce frumoasă era!… Parcă seamănă puţin cu actriţa asta de vorbeşte acum…frumos, auzi, zice că e un pescăruş…“

— Şi toate gândurile astea se înregistrează, zici tu? Şi nu se amestecă între ele?… Mi se pare o nebunie! Un haos!… Chiar şi gândurile regizorilor care urmăresc spectacolul? Nu există nişte graniţe, ceva care să separe gândurile?

— Fiecare îşi pune graniţele sale, gândurile au şi ele, fiecare undele lor. Dar în ansamblu, totul trebuie să aibă sens. Şi-atunci, nu poţi vorbi despre absenţa coerenţei ori a echilibrului. S-ar destrăma, s-ar autodistruge lumea asta imediat dacă nu ar exista evenimente, care compensează, se contrabalansează unul pe altul.

— Asta înseamnă că există un continuu balans.

— Da, o pendulare între extremele binelui şi răului. Ca limba unei pendule, bing-bang, bing-bang. Percepţia asta te dă cu capul când de bine, când de rău. Pleci ameţit, cu o forţă şi mai mare, rezultată din compunerea forţei cu care te-ai lovit de zidul binelui şi forţa cu care el ţi se opune. Vei ajunge să te loveşti de zidul răului cu o forţă şi mai mare, aşa că e firesc să te doară. Bang! Şi tot aşa!

— Şi tot aşa până când? Toată viaţa?

— Pentru cei mai mulţi oameni, da, chiar toată viaţa.

— Ei! Nu se poate! Păi, atunci, singura concluzie logică din ceea ce spui ar fi că viaţa este o pendulare obligatorie între bine şi rău şi tot ceea ce facem este să ne facem cucuie şi să ne spargem capetele?… Exagerezi! Nu e posibil!

— Ok, atunci, uite cum facem, facem o experienţă. Trage aer în piept. Hai, inspiră. Aşa. Acum ţine aerul în piept, nu-i da drumul. Rezistă. Rezistă! Nu-i da drumul! Abţine-te! Abţine-te!

— Ahhhh! Ai înnebunit?… Vrei să mor?

— Nu, vroiam doar să-ţi demonstrez necesitatea pendulării pentru existenţa corpului uman.

— Asta e o… o… adică… inspir, expir…

— Adică dacă n-ai expira, ai muri. Dacă ai mânca şi ai bea fără să şi elimini resturile, dacă inima ta n-ar mai pendula şi ea, cioc-boc, mereu, dacă planeta nu s-ar mai roti, dacă ziua n-ar fi urmată de noapte, dacă primăvara nu ar urma iernii…

— Asta e o buclă! Ne învârtim într-o buclă! Sau într-un cerc.

— Sau o spirală.

— De ce?

— Aşa e jocul. Ce intră, va ieşi. Ce iese, va intra. Ce e rău, va fi bine. Ce e bine, va deveni rău.

— Atunci, Moise avea dreptate?… Noi nici acum n-am ieşit din jocul ăsta?… Nu a venit Iisus ca să ne salveze? Nu ne-a salvat el din rotirea asta la infinit? Nu a deschis el porţile tuturor sufletelor?… Nu a eliberat El Pământul din închisoarea asta?…

— Ba da, numai că omul învaţă greu, e încăpăţânat şi leneş. Iisus a spus să nu mai reacţionăm, să fim conştienţi de gândul nostru, atenţi la dorinţele corpului. Ne-a spus să ne concentrăm atenţia pe eliberare, pe mântuire, să urmăm calea şi adevărul şi viaţa. Dar cât de mult a fost înţeles El în ultimii două mii de ani?… Iisus a spus să facem ca el, să nu mai lasăm pe nimeni între noi şi Dumnezeu, să nu mai plătim bani pentru darurile şi ofrandele pe care dorim să le închinăm lui Dumnezeu, să căutăm a-l găsi pe Dumnezeu în inima noastră, căci trupul se poate întoarce în ţărână, dar sufletul, ca să poată ieşi din bucla asta, are nevoie de multă putere. Puterea este iubirea. Iubirea şi intenţia de a ajunge în lumină ne-ar fi de-ajuns. Ne-ar pune pe drumul drept.

— Şi-ngust, nu? De ce e îngust? De ce sunt limitele astea puse? De ce nu este larg drumul ăsta, să-ncapă toţi, să-ncapă mai mulţi?!

— Pentru că doar un singur trup a croit poteca asta. Trupul Lui. Cât să fi fost şi trupul acela de mare?… Cu trupul Lui a săpat tunelul către lumină, ne-a asigurat ieşirea. Trupul lui de Om! De-aceea orice om va putea trece pe-acolo.