Aceasta era una dintre învăţăturile favorite ale lui Ramana Maharshi, care recomanda să ne punem întrebarea „Cine sunt eu?” în scopul direcţionării atenţiei de la experimentator la Sursa Conştientizării însăşi, şi, în felul acesta, de la sine la Sine. Scoasă din context, bine cunoscuta întrebare „Cine sunt eu?” poate, totuşi, duce cel mai adesea la explorarea conţinutului sau definirii identităţii mai mult decât la intuirea contextului. Ar putea fi mai util de întrebat „Ce sunt eu?”. „Ce” este impersonal şi se aliniază la energia universală, pe când „cine” se acordă cu personalul şi linearul.

Angajarea devoţională pe calea lucrării spirituale interioare nu constituie, de obicei, un impediment major la începutul procesului, dar mai târziu ar putea necesita modificări ale ocupaţiei şi relaţiilor. Adaptările îi permit vieţii obişnuite să se desfăşoare ca de obicei până la un moment dat, după care se manifestă o lipsă de interes faţă de procesarea lineară şi de externalizarea scopurilor. Lucrarea spirituală sfârşeşte prin a dobândi suprema prioritate, care are deseori drept rezultat schimbări majore.

Frecvent, aplecarea spre spiritualitate ia avânt, devenind preocuparea principală în ceea ce s-ar putea numi „etapa radicală”. Ceea ce pare să semene cu un imbold este, de fapt, urmarea atragerii Sinelui, care energizează acum strădania spirituală. Individul nu este propulsat de trecut, ci irezistibil atras de viitor. Sinele acţionează la fel ca forţa gravitaţională, care devine încă şi mai puternică odată cu apropierea de centru.

Efectul Sinelui se mai poate asemăna şi cu forţa de atracţie magnetică, al cărei efect se intensifică pe măsură ce individul se apropie de obiectiv. Iubirea faţă de Divinitate are drept urmare descreşterea interesului faţă de lume, din moment ce Sinele nu are necesităţi, nevoi sau dorinţe, lucru adevărat şi pentru corpul însuşi.

În stadiile mai avansate, părăsirea lumii este un act firesc. Egoul nu mai are, atunci, „nimic de făcut” şi este trecut în repaus. Capacitatea de lucru ulterioară constituie o problemă şi reflectă înclinaţiile karmice reziduale. La nivelurile foarte avansate, peste 600, îşi face apariţia opţiunea părăsirii corporalităţii şi majoritatea celor care ajung la nivelul acesta optează pentru acest lucru. De aceea, sub aspect statistic, în orice moment dat există foarte puţini înţelepţi avansaţi pe planetă în virtutea transcenderii de către aceştia a scopului intrinsec al evoluţiei vieţii umane. Încă şi mai rar întâlnit este ca un înţelept iluminat să se întoarcă spre lume şi să interacţioneze cu aceasta, ceea ce necesită activarea unui aspect al conştiinţei pe care l-am putea denumi „persona”. Aceasta este, în esenţă şi funcţional, doar o însuşire ce înlesneşte comunicarea. Nu există un „sine” care să comunice, iar comunicarea este o realitate suficientă sie însăşi. Astfel, comunicarea este lipsită de un „scop” şi se degajă, pur şi simplu, ca o însuşire a propriei sale esenţe. „Personalitatea” este o proiecţie a observatorului, nu o însuşire a învăţătorului.

Întrebare: Descrierea şi analiza esenţei strădaniei spirituale lămureşte procesul spiritual care a fost de multe ori întunecat de mistificare şi de religiozitate obscură.

Răspuns: Adevăratul devot întâmpină cu bucurie claritatea şi precizia. Căutătorul naiv este deseori îndrăgostit de religiozitate şi mistificare. Practicile ceremoniale şi capcanele pot avea un farmec atrăgător care să romanţeze spiritualitatea cu o aură mistică, magică sau chiar teatrală. Unele practici duc la stări de transă sau stări modificate de conştienţă. Căutătorul impresionabil este atras de fenomenele neobişnuite care sunt, de fapt, irelevante, cum ar fi siddhis. Spre deosebire de acestea, adevărata esenţă a strădaniei spirituale sună mundan şi neimpresionant.

Fragment din volumul Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională, David R.Hawkins M.D., Ph.D.