Se ridică și porni, desculță. Își aranjă puțin părul cât traversă bucătăria, apoi deschise larg ușa de la intrare. În pragul ușii erai tu, Daniel. Stând în picioare. Aveai o alură răvășită care-i produse femeii o senzație instantanee de panică. Purtai un hanorac gri cu glugă, blugi și ochelari fumurii. Nu era stilul tău.
Apariția și aparența ta vorbeau pentru tine.
Ţi-ai dat ochelarii jos cu un gest de nepăsare, ca și când ți-ai fi dezvăluit o rană vindecată de după un bandaj vechi. Fără grabă, de parcă timpul ți-era subaltern. Tatiana urmări cu atenție gestul tău lent, privindu-ţi fiecare mișcare până la întâlnirea cu ochii… până ce observă cât de ciudat arătau în acea zi. Ca și când ar fi fost acoperiți cu o pojghiță albă, semitransparentă, care indusese irisului o culoare spălăcită de albastru. La prima vedere a acelor ochi, un curent electric o petrecu din cap până-n picioare, așa că se dădu un pas în spate. Rămase debusolată preț de câteva clipe și aproape că nu mai înțelegea pe cine avea în față și când se întâmplau toate acestea. Ochii tăi de acel albastru o repurtau în trecutul din care abia ce-și găsise ieșirea. Erai tu sau el? N-ar fi putut spune.
Imediat ce se dezlipise de privirea ta, își reveni brusc, de parcă s-ar fi rupt o vrajă. Îți dădu drumul în casă, iar tu intrai la fel de tăcut precum te-ai prezentat în fața ei.
— Dă-mi ceva de băut! i-ai zis aproape poruncitor după ce te-ai așezat la masă neinvitat.
În cameră se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Tatiana încerca senzația unui leșin, mintea ei nu făcea față celor văzute. Răvășită, îți răspunse că nu are mai nimic alcoolic de băut, dar că îți oferă cu mare drag un pahar cu apă. Ai început să râzi zgomotos, aproape familiar ei, făcând-o să se mire și mai mult de prezența ta acolo așa.
— Scuză-mă, sunt total nepregătită, încercă ea să se motiveze, dar n-aveam de unde să știu că vii, Daniel, nu mi-ai spus nimic și… Nu sunt eu mare băutoare, dar… na, dacă vrei, merg până la magazinul din colț și-ți iau ceva. Ce vrei să bei?
— Lasă asta, i-ai răspuns pe o voce stranie, ușor răgușită. Rezolv eu cu băutura. Fă bine și scoate hainele pe care voiai să le dai, ai ordonat accentuând ultimul cuvânt.
Tatiana voia să scape de tine cât mai repede. Îi era destul de clar că erai deja beat și că, într-un fel sau altul, ajunseseși la ea numai ca s-o necăjești, cine știe de ce. Prezența ta o stingherea. Te purtai bizar și totul culmina cu faptul că puteai să mergi. „Poate că operația chiar reușise“, gândi. „Poate de-asta a băut,
de fericire“.
Porni, nervoasă, spre șifonierul din dormitor și-l deschise smucind ușile. Tabloul lui Răzvan, acum de dimensiunea unei fotografii, alunecă de pe polița de jos a șifonierului, pe podea. Tatiana îl ridică cu grijă și se uită la cel din spatele sticlei. Răzvan, bărbatul puternic, cu ochii mari, de copil, și cu zâmbetul larg și
sincer. Cel de care se îndrăgostise cu ani în urmă.
De undeva din bucătărie începură să se audă acordurile melodiei lui Nat King Cole, „Nature Boy“.

Femeia se întoarse cu fața spre bucătărie doar pentru a te găsi privind-o din pragul camerei. „Aceiași ochi“ își zise. „Ochi fără de chip… “. Un oftat lung țâșni din ea. Melodia ce răsuna din bucătărie trecu rapid peste partea instrumentală și se opri la două versuri care se repetau obsesiv, de parcă s-ar fi defectat aparatul
sau acel ceva ce reda cântecul în acele momente.
«The greatest thing you’ll ever learn, is just to love and be loved in return. »
— Lui Răzvan în plăcea mult acea melodie, Daniel, spuse ea, cu cea mai mare nostalgie-n glas. O asculta din când în când. Știi, îi plăcea să redescopere plăceri pe care le dădea uitării intenționat. Adică, dacă-i plăcea o melodie, se bucura de ea, şi-apoi renunţa s-o mai asculte. Nu voia s-o „uzeze“, să piardă plăcerea pe care i-o oferea.
Tăceai, nedorind să-i distrugi emoţia pe care o citeai pe faţa ei. Şi vocea i se schimbase, devenise mai blândă.
— De ce ai venit la mine? schimbă ea subiectul, brusc, păstrând același ton melancolic pe care povestise înainte.
Spera să-i răspunzi că veniseși pentru a te bucura de ea ca de un fruct. Ca de acea melodie care suna obsesiv de undeva. Spera să-și termine cu tine plăcerea începută de imaginea lui Live. Era dornică, și-n mintea ei se contura o continuare a propriei plăceri cu un alt erou-obiect.

fragment din romanul La capătul șoaptelor – Mihai Cotea