Clovnul de caro

Zâmbitor şi fără jenă

intră-n scenă

clovnul nostru de caro!

Fireşte, nasul e roşu

însă inima-i e verde,

si creştetul – indigo!

Lăcrimează.

Deodată, cântă-n el Marea Iertării.

Clovnul nostru de caro nu poate fi dat uitării!

Ştiţi că e şi magician?

Rupe rombul în triunghiuri

şi, cât ai roti un ban,

face-un semn discret din deşte,

de-mi apare-un tetraedru.

Fix într-însul se doseşte,

apoi, se rostogoleşte,

când biluţă, când scânteie,

rotocol de curcubee

rămânând în a sa urmă.

Şi-apoi curmă, brusc, rumoarea

ce cuprinde-ntreaga sală

cu o replică banală:

„Onorată asistenţă, cred că asta a fost tot.

Nu pot plânge decât lacrimi plânse de Marea Iertării

Şi-alte decât curcubee, nici a râde nu mai pot.

Asta fac. Dacă vă place, vă rog, nu mă daţi uitării!”

(Pagina 7)

Cătând spre Luceafăr

A fost o dată, chiar aici,

– în trup şi în simţire –

Făclie firii noastre mici

Spre dulcea nemurire.

Dând prealumină verbului

El nimici uitarea

Şi arse laţul timpului

Topind în inimi Zarea.

În versu-i stă de-a pururi Azi

Clipa ce scrie viaţă

Şi Cerul ce-şi îngână-n brazi

Netimpul ca verdeaţă.

Şi Universul i-a plătit

Nemoarte ca simbrie

Iar nouă ni l-a pironit

În inimi pe vecie!

(Pagina 27)

Melancolie

din albumul Innocent Thoughts – Gânduri nevinovate (1997)

Mă tot întreb la infinit de ce tot lucrul are şi-un sfârşit

şi-n chibzuiala mea târzie sunt nevoit să te revăd, melancolie.

Nu-mi place mutra ta de fel.

Şi-apoi, apari cu tot nepotrivit, ca un gând mişel,

îmi faci din viaţă serial,

punctezi final c-un intermezzo orchestral…

Melancolie, ce coşmar!

Stau uşi, fereşti închise, însă totul în zadar.

Melancolie, hoţ de rând, îmi cotrobăi printre vise

laşi în suflet rece vânt, rece vânt…

Până nu vii mă simt OK

doar când aud în suflet zgomot surd de chei

mă fac aşa, cum ştii tu bine

şi simt că parcă mi s-ar face dor de mine.

Şi sufletul mi-aş curăţi

de-aş şti că poate, astfel, te vei mistui.

De-ar exista vre-un detergent

să te stârpesc-aş fi primul lui client!