3 Iunie – Iubire şi recunoştinţă, Maestre! <3

Cum ni se transformă viaţa atunci când suntem angajaţi într-un proces constant de renunţare? Ce devine posibil?

În starea de renunţare nu mai depindem de lumea exterioară ca sursă de satisfacţii, pentru că am descoperit sursa fericirii în noi înşine. Fericirea este împărtăşită cu ceilalţi, astfel încât în relaţiile sentimentale persoana aflată în starea de renunţare constituie un sprijin, manifestă compasiune, este încurajatoare, răbdătoare şi tolerantă. Apreciază meritele şi valorile celorlalţi, manifestând consideraţie faţă de sentimentele lor. Se renunţă la luptele pentru putere, la nevoia de a avea „dreptate“ şi la impunerea propriului punct de vedere. Se instalează automat o atitudine nemoralizatoare, iar ceilalţi sunt ajutaţi să se dezvolte, să înveţe, să experimenteze şi să-şi dezvolte potenţialul. Ceilalţi sunt acceptaţi cu naturaleţe şi bunăvoinţă.

Ne simţim relaxaţi, dinamici şi plini de energie. Evenimentele de viaţă se succed în mod automat şi fără niciun efort. Nu mai răspundem solicitărilor altora din spirit de sacrificiu şi nu mai „renunţăm“ la ceva în favoarea altor persoane; ne punem în schimb, cu toată iubirea, în serviciul celorlalţi şi al întregii lumi. Evenimentele de viaţă sunt privite mai degrabă ca oportunităţi decât ca provocări. Ca personalitate, suntem blânzi şi deschişi, dornici să renunţăm şi să ne încredinţăm în permanenţă ca urmare a desfăşurării şi continuării procesului interior de neîncetată revelare.

Pe măsură ce procesul îşi urmează cursul, simţim că în noi se petrece o transformare interioară. Aceasta ne face să simţim consecvent un sentiment de recunoştinţă, satisfacţie şi certitudine în privinţa ţelurilor noastre. Trăim mai mult în prezent, fără să ne preocupe trecutul sau viitorul. Alegem să ne expunem cu încredere evenimentelor de viaţă pentru că am preluat din nou puterea pe care o încredinţaserăm lumii. Sentimentul de putere şi invulnerabilitate ne face să simţim o serenitate interioară.

La început, trăim identificarea: „Eu sunt trupul.“ Pe măsura continuării procesului de renunţare devine cât se poate de evident că „Eu nu sunt trupul, sunt mintea care experimentează existenţa unui trup.“ Renunţând la tot mai multe sentimente şi sisteme de convingeri, realizăm la un moment dat că „Eu nu sunt nici mintea, ci ceea ce constată şi experimentează mintea, emoţiile şi trupul.“

Prin contemplare interioară ne dăm seama că ceva din noi rămâne constant şi neschimbat indiferent de ce se petrece în lumea exterioară sau cu trupul nostru, cu emoţiile sau mintea.

Această conştientizare aduce cu sine o stare de deplină libertate. Ne descoperim Sinele interior. Starea tăcută de Conştientizare care stă la baza oricărui gest, oricărei activităţi, sunet, sentiment sau gând se revelează a fi dimensiunea eternă a păcii. Când ne identificăm cu această Conştientizare, încetăm să ne mai aflăm sub influenţa lumii, a trupului sau a minţii şi intrăm într-o stare de linişte interioară, calm şi pace profundă.

Ne dăm seama că este ceea ce căutam dintotdeauna fără să ştim, pentru că ne rătăciserăm într-un labirint. Ne identificaserăm din greşeală cu fenomenele exterioare din viaţa noastră agitată – cu trupul şi trăirile sale, cu obligaţiile noastre, cu serviciul, cu titlurile deţinute, cu activităţile, problemele şi sentimentele noastre. Acum, însă, ne dăm seama că suntem spaţiul fără de sfârşit în care se întâmplă toate fenomenele. Nu suntem imaginile pâlpâitoare care-si joacă rolul pe un ecran de cinema, ci ecranul însuşi – martorul care nu analizează ci doar observă desfăşurarea filmului vieţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, cu potenţialul său infinit. Aceste realizări treptate ale adevăratei noastre naturi pregătesc terenul pentru Realizarea Absolută a identităţii Conştiinţei prin însăşi Divinitatea.