Ochiul Sinelui- de care nimic nu se poate ascunde – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Semnificaţia este definită de context care, la rândul său, determină motivaţia. Motivaţia este aceea care determină valoarea spirituală. A dedica acţiunile noastre ca pe un serviciu adus vieţii din iubire înseamnă a le sanctifica şi a le transforma din motivaţii egoiste în daruri lipsite de egoism. Definim excelenţa ca pe o dedicare celor mai înalte standarde. Astfel, prin puritatea strădaniei, fiecare acţiune poate fi oferită glorificării lui  Dumnezeu. Orice sarcină şi muncă poate constitui un ingredient al contribuţiei pe care o aducem lumii. Chiar şi cea mai minoră sarcină poate fi privită din perspectiva servirii binelui comun şi, astfel, orice muncă este înnobilată.

În funcţie de modul în care o contextualizăm, viaţa poate însemna bucurie sau resentiment. Invidia este înlocuită cu generozitatea. Dacă alţii beneficiază de eforturile noastre, cu atât mai bine. Fiecare dintre noi are oportunitatea de a-şi aduce contribuţia la armonie şi frumuseţe prin amabilitatea faţă de ceilalţi, sprijinind totodată spiritul uman. Ceea ce oferim gratuit vieţii se întoarce la noi, pentru că noi înşine suntem parte a vieţii. Fiecare dar se întoarce la cel care l-a făcut. Ceea ce afirmăm în ceilalţi, afirmăm, de fapt, în noi înşine.

Î: Să fie, oare, orice strădanie care nu e „spirituală“ o pierdere de vreme?

R: Nu acţiunea în sine, ci contextul acţiunii este cel care determină dacă acţiunea este spirituală sau nu. Contextul este stabilit de intenţie. Cu toate acestea, cea care face diferenţa este motivaţia. Cineva poate câştiga bani din dragoste pentru familia sa, compania, ţara ori întreaga omenire sau poate face bani din raţiuni de teamă, lăcomie sau egoism. Dacă ne privim munca ca pe o contribuţie adusă societăţii, atunci aceasta devine un dar -oricât de simplă ar putea fi în aparenţă. A curăţa cartofi din iubire pentru familie sau pentru cei flămânzi este un fapt înălţător din punct de vedere spiritual, atât pentru Sine, cât şi pentru întreaga lume. A ne oferi propria viaţă în dar presupune strădania de a o sanctifica prin iubire, devotament şi ajutor dezinteresat. Aceasta este calea inimii spre Dumnezeu. În acest fel, viaţa domestică devine o formă de veneraţie şi o sursă de bucurie. Atunci când încercăm să-i înălţăm pe alţii, suntem înălţaţi şi noi prin acest proces. Astfel, actul de a dărui se întoarce spre cel care dăruieşte, deoarece nu există vreun „altul“ căruia i se dăruieşte ceva. Orice gând sau surâs binevoitor constituie, deci, o acţiune spirituală şi vine atât în beneficiul propriei persoane, cât şi al întregii lumi.