Natura creaţiei (aflată dincolo de timp, spaţiu şi cauzalitate) este autorevelatoare şi se prezintă în conştiinţă ca un dar al Prezenţei. Toate lucrurile sunt sfinte din perspectiva divinităţii creaţiei lor. Atunci când criticismul şi discriminarea proprii percepţiei dualiste sunt eliminate, iese la iveală perfecţiunea absolută şi frumuseţea a tot ceea ce există.

Arta caută să abstractizeze această conştienţă atunci când alege un moment temporal şi-l îngheaţă în forma artei fotografice ori a sculpturii. Fiecare cadru descrie perfecţiunea ce poate fi apreciată doar atunci când este izolat un singur cadru. Inocenţa intrinsecă a oricărui moment dat este evidentă atunci când respectivul moment este scos din context. Odată ce mintea – cu dualismul ei – reuneşte aceste momente într-o „poveste“, sunt imediat aplicaţi termenii de „bine/rău“. Putem observa cu uşurinţă că până şi termenii de bine/rău se referă (la originea lor) la dorinţa umană. Dacă ne dorim ceva, acel ceva devine „bun“, iar dacă nu ni-l dorim, devine „rău“. Dacă eliminăm judecata umană, tot ceea ce poate fi văzut este că forma se află într-o evoluţie constantă (ca „schimbare“), care nu e nici intrinsec dezirabilă, dar nici indezirabilă.

Tot ceea ce există îşi manifestă potenţialitatea inerentă după cum determină propria sa esenţă şi condiţiile precumpănitoare.

Splendoarea tuturor lucrurilor provine din însăşi existenţa lor, din faptul că ele constituie manifestarea gloriei creaţiei lui Dumnezeu ca însăşi existenţă. Orice lucru sensibil sau insensibil care există reprezintă o împlinire a voinţei lui Dumnezeu – pur şi simplu în virtutea „fiinţării“. Ceea ce nu este manifestat se manifestă graţie intenţiei divine: procesul prin care acest lucru are loc este creaţia.

David. R. Hawkins – Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din Capitolul 1