Fragment din Capitolul 6- Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie din volumul  Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Din punct de vedere descriptiv, evoluţia este înfăţişarea, aspectul desfăşurării observaţiilor secvenţiale ale percepţiei. Creaţia însăşi este un proces continuu, fără început şi fără sfârşit. Prin contemplare, devine extraordinar de evident că evoluţia şi creaţia sunt unul şi acelaşi proces. Sursa sa este puterea infinită a nemanifestatului care devine manifestat ca potenţialiate, având tipare invizibile inerente ce apar în domeniul vizibil fizic ca existenţă. De-a lungul secolelor această sursă fundamentală a fost intuită universal la fel ca şi Divinitatea subiectiv experimentată, care, doar ea singură are puterea de a transforma potenţialul în actual, Nemanifestatul (de ex. Capul lui Dumnezeu) în manifestat, şi non-existenţa în existenţă (de ex. universurile desfăşurate şi nedesfăşurate ale lui Bohm) .

Ceea ce se manifestă, şi despre care apoi se spune că există, este cunoscut numai graţie conştienţei, care este acea calitate a conştiinţei ce permite cunoaşterea, experienţa şi conştienţa că cineva „există“ sau că „este“. A „fi“ este un lucru, dar a „şti că eşti“ este un alt lucru.

Dacă existenţa umană, precum şi celelalte lucruri vii, nu pot fi explicate de formula limitată a cauzalităţii, atunci, după cum a fost descris, omenirea a apărut din nemanifestat în manifestat ca o expresie. Este o expresie a actualizării potenţialului care, din necesitate, are o sursă. Raţiunea cauzei, prin definiţie, separă cauza de consecinţe. Dacă omenirea ar fi fost rezultatul unei cauze, nu ar fi fost capabilă să-şi cunoască sursa, care, prin definiţie, ar fi exterioară, nici înnăscută, nici înăuntrul său, şi, prin urmare, nu ar putea fi cunoscută cu adevărat. A cunoaşte înseamnă a fi, în contrast cu a cunoaşte despre, ceea ce este doar o achiziţie de informaţii. Deoarece omenirea este o actualizare a potenţialului de către sursa sa, acea sursă este mereu prezentă şi poate fi cunoscută direct ca esenţă subiectivă a sinelui.

Experienţa trăirii Prezenţei Sinelui este transformatoare şi este identică în întreaga istorie, după cum au povestit marii înţelepţi ai marilor culturi divergente. Darul Divinităţii este potenţialitatea din lăuntrul conştiinţei omului de a se întoarce prin intermediul acelei conştiinţe la chiar sursa existenţei sale. Odată cu realizarea Sinelui (contextul infinit), câmpul si conţinutul fuzionează în realitatea Întregului-Unităţii (oneness) Sursei înseşi.

Prin contrast, în câmpul comun al mentaţiei obişnuite, consecinţă a credinţei în dualitate şi în principiul cauzalităţii, se crede că toate lucrurile au atât un început, cât şi un sfârşit.

Această concluzie este produsul rezultat automat al observaţiei selective şi a ipoteticului, mai degrabă decât a unei realităţi confirmabile. Mintea limitată nu poate înţelege cu adevărat infinitatea, cu excepţia definiţiei şi, ca şi concept. Sursa ultimă, fundamentală a existenţei nu are cauză, nu are nici un început şi un sfârşit. Cea mai potrivită descriere este cea exprimată prin termenii „pentru totdeauna“ /eternitate (n.tr. ca substantiv în engleză – foreverness) sau „întotdeauna“ (alwaysness). Această calitate unică este mereu prezentă şi disponibilă ca o calitate majoră a Realităţii Iluminării.