De lângă draperia vernil, Elena păși în semiobscurul camerei căutându-ți silueta cu privirea. Erai undeva acolo, pe pat, zăcând și respirând imperceptibil, o știa prea bine. Rămase locu­lui, oprită brusc de un gând. O amintire ca un val îi spălă inten­ţia de-a se apropia de tine. Neputându-i-se împotrivi, refluxul o trase spre uşă şi-un gest se născu spontan. Ca electrocutată, pal­ma ei dreaptă se înălţă şi îi acoperi gura. Îşi amintise de ea, de ea însăşi, pentru prima oară după mult timp. Fusese mereu acolo, lângă tine, luni în șir. Nedezlipită. Şi-acum… Aștepta adulmecând momentul și trase de timp până se scurse din ea și ultima pică­tură de speranță în posibilitățile pe care și le promisese de când tu făcuseși acel pas. Apăsă ușor clanța ușii, aşteptându-i suspi­nul. Ea nu mai era capabilă să scoată unul. Ușa ripostă printr-un scârțâit ascuțit. Se opri. Respiră adânc aşteptând un alt val, acela care ar fi putut s-o întoarcă.