Nu am vrut să învăț germana sub nicio formă. Aveam mari probleme la joacă, cu copiii. Pentru că mama era nemțoaică, am fost dat la o parte de nenumărate ori din diferite jocuri sau echipe constituite acolo, pe loc, pe câmpul de joacă. Copiii mi-au spus că nu se joacă cu mine pentru că sunt Hitlerist. Asta li se spunea probabil acasă.

După ce am mai crescut puțin, am priceput că am greșit și am încercat din nou cu germana, dar nu a mai ieșit nimic. Mai vorbeam cu doamna Pavlovici, atunci când treceam prin curtea plină de găini, rațe, gâște și iepuri. Oricum, băteam zilnic drumul ăla, pentru că acolo erau wc-urile, în fundul curții. Abia când ne-am mutat în centru, am scăpat de spălatul la lighean și am descoperit și eu dușul și trasul apei la toaletă.

Când am împlinit 6 ani, părinții m-au dus la Liceul de Muzică (Școala de Muzică) unde am trecut cu succes un examen format din două probe: examinatorul bătea într-o masă cu partea neascuțită a unui creion, un fel de frază ritmică pe care eu, cu alt creion, trebuia să o repet identic. În faza a doua a examenului trebuia să reproduc cu la, la, la, o mică frază melodică, cântată la pian de același examinator. Testul ăsta l-am folosit și eu, mult mai târziu, în campania „Alege A.S.I.A.“, pentru a încerca să intuiesc aptitudinile muzicale ale concurentelor. Odată trecut acest mic examen, am început să studiez vioara, la preșcolari, iar peste un an, când am început școala generală, aveam un avantaj serios, față de ceilalți copii care erau veniți direct în clasa întâi. Am devenit coleg cu micul meu vecin și cel mai bun prieten din copilărie, alături de care am mers în aceeași clasă până târziu, la liceu, acum unul din cei mai mari muzicieni de jazz din România: Mircea Tiberian.

Continuarea #înlecturaautorului:

sau