“A privi în tine însuţi este mai curând o atitudine decât o tehnică sau o practică spirituală. Acest lucru înseamnă să părăseşti fascinaţia faţă de conţinutul minţii şi faţă de lumea pe care o reflectă aceasta.”

“În realitate, nu de pierderea lumii ne temem, ci de plictiseală. Însă, sentimentul plictisului trece atunci când recunoaştem faptul că el este numai o consecinţă a asocierii noastre cu trecutul sau viitorul; astfel, eul este singurul care se poate plictisi. Eul doreşte noutatea şi este complet dependent de ce se va întâmpla “în continuare”. Prin urmare – în loc să experimenteze completivitatea absolută care poate fi găsită numai în acum – eul se dezvoltă şi trăieşte în anticiparea satisfacţiilor viitoare.”

“În realitate, cea care determină destinul sau karma e voinţa spirituală. Voinţa este locul puterii sinelui ce se extinde spre minte şi zona contactului direct cu Spiritul Sfânt. La nivelul voinţei, forma şi cele lipsite de formă se întâlnesc. Aici, calităţile lipsite de formă ale iubirii, recunoştinţei, devoţiunii, umilinţei, inspiraţiei şi credinţei se întâlnesc cu ideile, gândurile, amintirile, conflictele şi imaginile minţii.”

“Micul sine este dizolvat de Sine. Atitudinea vindecătoare a Sinelui pentru sine se manifestă prin compasiune; iertăm prin capacitatea de a ierta. Această disponibilitate de a ne abandona, provenită din Graţia lui Dumnezeu, permite puterii lui Dumnezeu, ce se exprimă ca Spiritul Sfănt, să ne recontextualizeze înţelegerea şi, prin acest mijloc, să anuleze domeniul percepţiei şi dualitatea sa subsidiară, care constituie sursa oricărei  suferinţe. Disoluţia dualităţii constituie darul suprem al lui Dumnezeu, pentru că dizolvă sursa fundamentală a suferinţei şi, deopotrivă, însăşi capacitatea de a suferi. Suferinţa nu este posibilă în lumea non-dualităţii.”

Fragmente din cartea

Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Capitolul IX – Conştienţa Avansată