Filmele de gen sunt populare, sunt filme cu care cei mai mulţi din spectatorii societăţii contemporane au crescut şi pe care le vizionează cei mai mulţi oameni. Dacă atractivitatea lor este corect înţeleasă, putem învăţa ceva important despre oameni ca fiinţe sociale şi despre cultura lor.

În filmul de supravieţuire, personajele sunt prezentate iniţial ca individualităţi în lumea normală, iar apoi sunt separate de aceasta şi puse în faţa unei probleme de supravieţuire. Spectatorul urmează să vadă cum şi dacă grupul reuşeşte să supravieţuiască încercării şi să observe psihologia supravieţuitorilor (curajosul, laşul, comicul, inteligentul, egoistul, sacrificatul etc.), caracteristicile lor etnice, religioase, economice (evreul, catolicul, negrul, nativul american, snobul bogat, puşlamaua săracă etc.) şi aptitudinile lor profesionale sau de amatori (inginerul, electronistul, radioamatorul, înotătorul olimpic, preotul, vânătorul etc.). Această gamă de reprezentări sociale permite spectatorului să privească o serie de comportamente, modalităţile în care un om mediu (se presupune că este asemenea spectatorului) ar putea răspunde unei situaţii de viaţă şi moarte în cadrul unui grup. Aptitudinile care ajută grupul să se reunească cu societatea sunt caracterizate pozitiv, ca benefice, în timp ce acelea care îl servesc numai pe individ sunt blamate.

Filmele horror şi S.F. sunt preocupate de realităţile morale şi sociale, chiar dacă contextul în care se petrece acţiunea este tot fantastic. Ambele genuri, asemenea melodramelor realiste, sunt preocupate de conflictul dintre dorinţele şi nevoile individului şi cele ale comunităţii.

Acţiunea filmelor horror, de exemplu, începe de obicei cu distrugerea liniştei şi armoniei unei comunităţi închise şi tradiţionale. Decăderea morală presupune respingerea faustică pe care individul şi-o manifestă faţă de limitele umane şi de puterea lui Dumnezeu. Această atitudine se materializează odată cu apariţia unei creaturi a cărei existenţă este un afront adus lui Dumnezeu şi naturii, dar şi un pericol pentru comunitate. Din gen fac parte peliculele clasice Frankenstein (James Whale, 1931), Dracula (Tod Browning, 1931), The Wolf Man (George Waggner, 1941) în care se prezintă manifestările fizice ale ne-naturalului şi impulsurile antisociale.

Una dintre temele principale ale genului horror este „fiara din om“, acea parte iraţională, primitivă, senzuală, egoistă şi antisocială care apare în lumea civilizată şi ameninţă valorile sociale şi morale de care depindem.

Legile care guvernează lumea din filmul science-fiction au la bază fapte presupuse şi sunt considerate ca extensii ale legilor fizicii care operează în lumea reală. Acesta este şi unul din motivele pentru care filmele S.F. sunt credibile pentru audienţă, ceea ce nu se întâmplă şi cu genul horror. Dacă în horror se pune accentul pe magie şi religie, în S.F. el cade asupra legilor şi ritualurilor ştiinţifice.

În genul ştiinţifico-fantastic, ştiinţa stă la baza problemei şi a solulţiei ei. Ştiinţa „rea“ este elitistă, privată, o cunoaştere de dragul cunoaşterii şi nu pentru binele societăţii şi este adesea reprezentată de un individ obsedat, savantul nebun care vorbeşte o limbă pe care spectatorul obişnuit nu o poate descifra sau, în filmele mai recente, de o corporaţie multinaţională. Există însă şi o ştiinţă „bună“, publică, democratică, presupunând cunoaşterea pentru binele public şi e reprezentată de o echipă de oameni de ştiinţă sau de un om de ştiinţă- erou care vorbeşte pe înţelesul spectatorului ca în The War of the Worlds (Războiul lumilor, 1953; 2005).

Fragmente din cartea Psihologie şi cinematografie – Funcţiile psihosociale ale filmelor – Elena Claudia Rusu