Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre iluminare, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.
Reţinerea, şovăiala de a ierta nu este doar o consecinţă a lipsei disponibilităţii de a lăsa să dispară acea “sevă” a eului care percepe nedreptatea, ci şi a iluziei conform căreia ceilalţi nu o “merită”. În realitate, cel care iartă şi nu cel iertat beneficiază cel mai mult.
Culturile dominate de vinovăţie au o percepţie negativă asupra lui Dumnezeu, pe care îl consideră critic, răzbunător, mânios şi punitiv prin dezastrele naturale (care sunt contextualizate ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru răutatea noastră).
Judecata personală se bazează pe percepţia care se dezvoltă prin credinţe şi programare prealabilă, iar toate acestea la un loc sunt coordonate de recompensa energiilor negative ale eului.
Pur şi simplu, eului “îi place” să sufere o “nedreptate”, să fie martir, să fie neînţeles şi, desigur, victimă permanentă a vicisitudinilor vieţii. În felul acesta, el primeşte o recompensă enormă, nu numai din poziţionalitatea însăşi, dar şi prin compasiune, autocompătimire, senzaţia de a fi important sau în “miezul acţiunii”, îndeplinind rolul de erou/eroină a melodramei. Eul acumulează “jigniri” şi nedreptăţi, hrăneşte “sentimente rănite” şi se complace în suferinţa acestei melodrame interioare a acumulării de nedreptăţi. În acest scop, eul colectiv exploatează “drepturi” ce pot fi invocate şi raţionalizate pentru orice poziţionalitate sau punct de vedere extremist. Bătălia pentru “drepturi” este elementul principal al mass-mediei şi al acelei lupte sociale agresive numită politică (pentru care adevărul este voit sacrificat în favoarea câştigului şi din cauza căreia milioane de oameni mor).
Evaluarea interioară şi onestitatea faţă de noi înşine dezvăluie deliciile secrete pe care eul le obţine din alimentarea acestor justificări şi nemulţumiri. Iluzia eului e că acesta este un proces de auto-alimentare, când, în realitate, efectul obţinut este exact cel contrar.
Sugestie de lectură în continuare: