Văzând că nu primește niciun răspuns de la consoarta ta, care stătea cu ochii pironiți în pământ, Mălina încercă altă abordare.

— Să-l şchimb, doamnă? O făcut oarece?

Elena murmură ceva, apoi se întinse pe marginea patului, lipindu-se de tine. Mălina vă privea ca pe o poveste străină, aplecându-și capul când într-o parte, când în alta, de parcă ar fi fost vreo înaripată. După ce înghiți în sec de câteva ori și luă o gură din aerul stătut al camerei, cu inima-n dinți, dădu o ultimă „indicație“, apropiindu-se de ușă. Pentru orice eventualitate.

— S-aveț’ grijă cu apropierea… nu cre’ că-i încă refăcut, să nu-i deranjați ceva la cusături…

Cu un zâmbet ironic, Mălina ieși din cameră. Închise ușa cu precauție, apoi pașii i se auziră sprinteni pe scări. Cobora înapoi la parter.

Elena ignorase obrăznicia asistentei, nu avea putere să-i răspundă. Păcat că nu o puteai vedea pe-atunci așa cum ți-o arăt acum. Îmbrăcată într-un dezabié alb de mătase, avea o înfățișare angelică. Folosi o parte din vaporoasa ținută pentru a te acoperi. Așa te simțea mai aproape, mai protejat, Daniel… se simțea mai responsabilă. Părul negru, lung și ondulat, îi cădea până aproape de podea. Paloarea din obraji, kilogramele pierdute-n suferință și neglijență, îi dădeau o alură de himeră. Se pierdea în toate hainele pe care le purta. S-ar fi abandonat pierderii pe de-a-ntregul pentru un timp. „Măcar pentru o vreme“, cum obișnuia să-și spună din când în când.

Asta voise de la bun început. Și asta căutase și la ușă.

Să se piardă. Să dispară.

Te ținea strâns și se gândea cum ar fi putut să se piardă fără să se abată de la drumul tău.

Pentru alte câteva momente, liniștea rămânea din nou singurul vostru martor.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor – Mihai Cotea

Featured Image by Frank Winkler from Pixabay