Construit într-o manieră asemănătoare unui film serial, La capătul şoaptelor dezvăluie o perspectivă diferită asupra timpului, introducând ceea ce am putea numi timpul tuturor timpurilor. Şi, deşi aceste convenţii ne invadează din prima pagină, poate că le-am putea uita în anumite pasaje în care intriga ne fură atenţia, la fel cum într-o secvenţă de film, captaţi de acţiunea din prim-plan, nu observăm detaliile planului secund.

Simbolurile florale ce străbat romanul sunt, însă, evidente. Macul, simbol al morţii sau al adormirii, al trecerii într-o altă lume (diferită de cea fizică) şi gălbenelele, simbol al vindecării solare, domină primele două părţi ale cărţii. Roşului şi galbenului, culori asociate în general cu viaţa, puterea, creaţia şi bucuria, li se adaugă nuanţe ale mării, simbol al conştiinţei şi olive, o nuanţă asociată cu pacea, acestea şi multe altele fiind cuprinse în “infinitul de alb” al luminii. Între viaţă şi moarte, paleta de culori îmbracă toate poveştile ce orbitează în jurul personajului principal, Daniel Escu.

Atât de frecventa terminaţie a numelor de familie româneşti stabilită ca nume de familie al personajului principal pare să ne sugereze că oricare dintre noi am putea fi el, personajul care doreşte să-şi schimbe destinul, să facă ceva să fie “şi mai bine”, care ar face orice să fie perfect, cu riscul pierderii identităţii sau chiar a vieţii. Cititorul nu are cum evita întrebările de natură filozofică stârnite de compoziţia discretă, mânuită de autor dintr-un for al îngăduinţei, al acceptării şi nu al judecării. Această echidistanţă faţă de personaje este una dintre cele mai importante calităţi ale unui scriitor matur, cu o bogată experienţă. Dar Mihai Cotea este foarte tânăr, un tânăr care însă ştie a povesti.

Fragment extras din prezentarea de carte de aici