-Ascultă aici și fii atentă, fetița mea, tuna vocea Veronicăi. Dacă cititorul refuză să returneze cartea, îl avizezi cu blândețe printr-o depeșă. Mă asculți? Îl avizezi, adică. Dar așa, mai cu tragere de inimă. Să se prindă că-i groasă.

-Cartea, doamnă?

-Amenda, fetițo! Amenda-i groasă și așa și trebuie să fie. O carte e sfântă, Mălino! E ca un pui de pasăre care poartă în el toată înțelepciunea și libertatea păsărilor din neamul său și care nu are nevoie decât de atenție pentru a se dezvălui. Ai „pricipit”? Aperi puiul, dar nu-ți ieși din eleganță niciun moment. Cartea cere și eleganță, nu te agiți ca o…

-E elegant ca atunci când presezi flori în carte, nu? Ca doamnele… zise ea cu un zâmbet pierdut undeva-n zare.

……….

-Suntem precum floarea de mac. Cu fructul ei interior. Ascunși altora și fideli nouă. Ne împăunăm cu câteva petale ce iau ochii multora și adormim mintea celor care reușesc să ne vadă fructul dinăuntru. Aceia suntem. Imuni fructelor noastre opiacee, dezorientanți celor care ne văd cu adevărat. Știi ce rămâne după o anestezie, Said? i se adresă Acela doctorului. Durerea. Tu faci față?

……..

Locul ți-era clar, în minte. Rondul cu maci. Lângă amintirea lui taică-tu. „Trebuie să știi când să ieși din scenă“, îngânai.
Încercai o potrivire. (O ultimă improvizație. )
Țineai în mâna dreaptă cuțitul găsit pe scări mai devreme. Îl strângeai tare, cuprins de acel tremur straniu. Ajuns în dreptul florilor de mac, ai tăiat corola unuia. Erai curios să te vezi altfel. Taică-tu îți spusese, de mic, să nu strivești niciodată corola de minuni a lumii, dar pe-atunci vorbele lui îți provocaseră doar un zâmbet amar. Ai lăsat petalele de mac răsfirate-n iarbă și ai mai încercat un gând. Cu Elena. Lena, cum o alintai tu. Strângeai, iar, cuțitul în mână. Cu putere.
„Prea mult timp s-a pierdut“, ai mai apucat să spui.

Featured Image by Ulrike Leone from Pixabay