Fără a fi nevoie de un efort exagerat, este relativ uşor să descoperim faptul uluitor că suntem ataşaţi de procesul gândirii deoarece, în mod secret, suntem îndrăgostiţi de aceasta. A fi îndrăgostit de sine, este considerat a fi de mare preţ. Apare apoi teama pierderii datorată ataşamentului ce vine odată cu ceea ce este iubit.

Următorul pas este să descoperim ce sau cine este îndrăgostit de sine însuşi şi când anume a început acest fenomen primordial.

„Ceva“ este îndrăgostit de existenţa noastră şi ataşat de acea existenţă, şi este ştiut că eul (minte/corp/sine) este un obiect al iubirii. Există un subiect şi un obiect. Există un „acesta“ (Eu) ce este îndrăgostit de un „acela“(sinele, adică narcisismul).

Cu ajutorul contemplaţiei, reflecţiei şi meditaţiei, esenţa identificărilor personale iese la suprafaţă în mod progresiv. Se va descoperi astfel, că adevărata iubire de sine apare de la ceva mai măreţ decât sinele, de la ceva capabil să cuprindă totalitatea acestui sine. Totalitatea Sinelui se găseşte în interiorul unui câmp nonliniar al conştiinţei, mai vast şi întotdeauna prezent. Acesta reprezintă mai degrabă contextul decât conţinutul. Prin analogie, ar fi ca şi când am privi planeta Pământ din spaţiu, unde spaţiul este contextul iar Pământul este conţinutul. A privi în interior pentru a găsi adevărata sursă a iubirii conduce la descoperirea Sinelui. Asemenea soarelui, Sinele este mereu prezent, necondiţionat, şi nu se supune ideilor, gândurilor, opiniilor sau atitudinilor. Sinele poate numai să iubească deoarece aceasta este esenţa lui. Iubirea Sinelui nu este câştigată sau meritată şi nici subiect al limitării. Sinele este sursa vieţii şi conştienţa subiectivă a existenţei.

Fragment din Sinele: Realitate şi Subiectivitate