Eul ca dependenţă #transcendereanivelurilorconstiintei

Din cap.6, Dorinţa

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Dacă înţelegem dependenţa, calea este deschisă spre înţelegerea tenacităţii eului. Sinele caută plăcerea şi devine dependent de sentimentul primit de la diferitele poziţionalităţi.

Acest ciclu de reacţii se consolidează habitual, iar acest lucru conduce la un model cerebral dominant care supravieţuieşte în ciuda consecinţelor negative care se răsfrâng asupra propriei persoane ori a altora. La origine, chiar şi satisfacţiile oferite de negativitate se datorează dependenţei. Aceasta explică natura cronică a patologiei sociale/spirituale/emoţionale care a dominat civilizaţii întregi, secole de-a rândul. Chiar şi în ziua de azi, această patologie domină 78% din populaţia lumii, pentru că renunţarea la comportamentele negative ar însemna o pierdere a plăcerii şi satisfacţiei.

Recompensa vanităţii este evidentă; recompensele lăcomiei, ale dorinţei de a achiziţiona şi ale grandomaniei sunt, de asemenea, clare. De secole întregi, oamenii se cramponează de ură şi caută fără încetare, o justificare pentru asta. Colecţionarii de injustiţie abundă – la fel şi martirii, intriganţii, sadicii, masochiştii, perdanţii – ca şi demagogii şi tiranii de toate felurile.

Violenţa urii este îmbătătoare, iar cei care ucid oameni nevinovaţi sunt “extaziaţi”. Conflictele politice, religioase şi filozofice dau atâta dependenţă, încât culturi şi populaţii întregi sunt condamnate la moarte pentru plăcerea majoră de a face lucrurile “aşa cum trebuie” respectiv pentru a plăti poliţe.

Dacă exemplele de mai sus sunt extreme, trebuie spus că acelaşi mecanism de recompensă secretă derivă şi din încăpăţânare, resentimente, vinovăţie, auto-incriminare, precum şi, oricât ar părea de bizar la prima vedere, chiar din suferinţă.

Alte forme mai sunt: vinovăţia cronică, temerile fără sfârşit, obsesiile, impulsurile, precum şi eternele “griji” ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi înfrângerea sau pierderea pot fi, în mod paradoxal, recepţionate ca recompense, ele dovedind cruzimea destinului.

Poziţiile eului se caracterizează prin respingerea responsabilităţii şi proiectarea sentimentului de vinovăţie undeva “în exterior”. La urma urmei, din aceasta îşi câştigă eul energia necesară existenţei, căci lui îi lipseşte plăcerea derivată din energia spirituală.

În final, recompensa pe care o primeşte eul rezidă în faptul că se substituie Divinităţii, menţinându-şi în acest fel suveranitatea şi convingerea secretă că el este însăşi sursa vieţii, deci Dumnezeu.

Cruzimea umană #calatoriasufletelor

Fragment din Cap.4, Sufletul dislocat

Cu toate că nu există nici un sine ascuns, ameninţător, în interiorul formei noastre umane, unele suflete nu sunt asimilate în întregime. Oamenii care nu sunt în armonie cu trupurile lor se simt detaşaţi de ei înşişi în viaţă. Această stare nu scuză sufletele de la a face tot posibilul pentru a împiedica amestecul răului pe Pământ. Vedem acest lucru în conştiinţa umană. Este important să facem distincţie între ceea ce exercită o forţă negativă asupra minţii noastre şi ceea ce nu. Când auzim o voce interioară care ne-ar putea sugera să ne distrugem pe noi sau pe altcineva, nu este o entitate spirituală demonică, o prezenţă străină şi nici un ghid renegat răuvoitor. Forţele negative emană din noi înşine.

Impulsurile distructive ale dezordinii emoţionale, dacă sunt lăsate netratate, ne inhibă dezvoltarea sufletului. Aceia dintre noi care am trăit experienţa traumelor personale nerezolvate în viaţă, purtăm seminţele propriei distrugeri. Acest chin ne afectează sufletul într-un aşa mod, încât ni se pare că nu suntem întregi. De exemplu, pofta excesivă şi comportamentul dependent, care reprezintă creşterea exagerată a durerii personale, inhibă exprimarea unui suflet sănătos şi poate chiar să ţină un suflet în sclavie faţă de trupul gazdă.

Extinderea violenţei din prezent înseamnă, oare, că avem mai multe suflete care „nu merg bine“ acum decât în trecut?

Chiar şi numai suprapopularea şi cultivarea drogurilor care ne afectează mintea ar trebui să vină în sprijinul acestei afirmaţii. Partea pozitivă este că pe Pământ, pe plan internaţional, nivelul de conştientizare a suferinţei umane pare să crească.

Mi s-a spus că în fiecare epocă de istorie sângeroasă a Pământului a existat întotdeauna un număr semnificativ de suflete incapabile să reziste şi să se opună cu succes cruzimii umane. Anumite suflete, ale căror gazde au o predispoziţie genetică pentru o chimie anormală a creierului, sunt în special expuse riscului într-un mediu violent. Putem vedea cum copiii pot fi atât de afectaţi de violenţa fizică şi emoţională în cadrul familiei, încât, adulţi fiind, ei comit acte premeditate de atrocitate fără sentimente de remuşcare. Deoarece sufletele nu au fost create perfecte, natura lor poate fi contaminată în timpul dezvoltării unei astfel de forme de viaţă.

Subiecţii mei îmi spun că nici un suflet nu este rău din naştere, cu toate că poate să capete această etichetă în viaţa omenească. Răul patologic la fiinţele umane este caracterizat de sentimente de neputinţă personală şi de slăbiciune care este stimulată de victimele neajutorate. Cu toate că sufletele care sunt implicate în acte cu adevărat rele ar trebui, în general, să fie considerate la un nivel inferior de dezvoltare, imaturitatea sufletului nu atrage automat comportamentul răuvoitor de la o personalitate umană afectată. Evoluţia sufletelor presupune tranziţia de la imperfecţiune la perfecţiune, bazată pe depăşirea multor sarcini dificile ale trupului în timpul vieţilor menite acestor sarcini.

Sufletele ar mai putea avea o tendinţă către alegerea mediilor în care ele nu lucrează bine în mod constant sau în care sunt subminate. Astfel, sufletele pot avea identitatea afectată de alegerile proaste din viaţă. Cu toate acestea, toate sufletele dau socoteală pentru conduita lor în trupurile pe care le ocupă.

Vom vedea, în capitolul următor, cum sufletele îşi trec în revistă viaţa lor anterioară împreună cu ghizii, înainte de a se alătura prietenilor lor. Dar ce se întâmplă cu sufletele care, prin intermediul trupurilor lor, au cauzat suferinţă extremă altora? Dacă un suflet nu este capabil să amelioreze cele mai violente porniri umane în corpul său gazdă, cum poate fi tras la răspundere în viaţa de apoi? Acest lucru naşte problema trimiterii în rai sau în iad pentru faptele bune sau rele, deoarece răspunderea este de multă vreme o parte din tradiţiile noastre religioase.

Călătoria sufletelor – studii de caz asupra vieţii dintre vieţi, Michael Newton, Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/calatoria-sufletelor-nou

Aroganţa forţei – Putere versus forţă

Secolul 20 a fost martorul unui eveniment cardinal al istoriei, eveniment la care ne-am referit deja, dar la care vom mai face trimitere. E vorba de înfrângerea Imperiului Colonial Britanic (cea mai mare putere a lumii pe atunci, ce controla 2/3 din suprafaţa globului) prin puterea unui singur om, Mahatma Gandhi, un “colorat” de numai 40 de kilograme.

Gandhi nu a îngenuncheat numai Imperiul Britanic, ci a sfâşiat efectiv cortina unei drame ce dura de secole – colonialismul. A făcut acestea pur şi simplu enunţând şi apărând un principiu: cel referitor la demnitatea intrinsecă a omului şi la dreptul acestuia la libertate, suveranitate şi autodeterminare. În viziunea lui Gandhi, punctul esenţial al acestui principiu rezida în faptul că aceste drepturi îi revin omului în virtutea naturii divine a creaţiei sale. Gandhi credea că drepturile omului nu sunt garantate de vreo putere pământească, ci sunt inerente în natura omului însuşi pentru că sunt cuprinse intim în creaţia sa.

Violenţa înseamnă forţă; deoarece Gandhi era aliniat la putere şi nu la forţă, el a interzis orice folosire a violenţei în cauza sa. Şi, pentru că dădea glas unor principii universale (calibrate la nivelul 700), el a putut uni voinţa poporului. Atunci când voinţa oamenilor este atât de unită cu principiul universal, fiind aliniată totodată la acesta, ea este inexpugnabilă. Colonialismul (calibrat la 175) se bazează pe interesele ţării dominante. Gandhi a demonstrat întregii lumi diferenţa existentă între puterea altruismului şi abandonului de sine, respectiv forţa egoismului şi a dezinteresului faţă de ceilalţi.

O caracteristică distinctivă a prezenţei forţei în politică e imposibilitatea de a tolera puncte de vedere diferite de cel oficial.

Forţa e seducătoare pentru că emană o anumită strălucire, indiferent că această strălucire se manifestă în forma falsului patriotism, prestigiului sau dominaţiei. Pe de altă parte, adevărata putere e foarte adesea destul de lipsită de strălucire.

Cei slabi sunt atraşi de strălucirea forţei până în punctul în care chiar pot muri pentru ea. Cum altfel ar putea exista ceva atât de atroce ca războiul? Adesea, forţa ia temporar prim-planul, cei slabi fiind atraşi de oamenii ce par a-şi fi depăşit slăbiciunea. Cum ar fi posibilă altminteri dictatura?
Aroganţa este o caracteristică a forţei; puterea este caracterizată de umilinţă. Forţa e plină de sine; ea deţine răspunsul tuturor întrebărilor. Puterea este modestă.

din Capitolul XPuterea în Politică

Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman– David R. Hawkins, M.D., Ph.D.