Omul psihanalitic/omul zen #MateiGeorgescu

Mintea începătorului este a tuturor posibilităţilor;

mintea specialistului este a câtorva.

În ce domeniu sunteţi specialist?

Eu sunt psihoterapeut

Nevoia de predicţie este compensatorie pentru „vidul“ tuturor posibilităţilor (incontrolabile) pe care le conţine viitorul. Pe măsură ce un gânditor îşi aproprie mai mult un domeniu al cunoaşterii, în aceeaşi măsură va deveni tributar reprezentărilor realităţii rezultate din efortul său. Este efectul „minţii specialistului“ care devine treptat mai rezistentă, mai închisă la diferenţe. Este dificil de păstrat „mintea începătorului“, pe măsură ce se avansează într-un domeniu al cunoaşterii.

Zazenul este un exerciţiu al „minţii începătorului“ care nu este, deja, specialistă în „a sta“. Pentru mintea specialistului a sta pur şi simplu este un comportament epuizat în nuanţele sale.

Mintea începătorului, capacitatea de a nu trata categorial stimulii, de a-i asimila prin adaptare unor fenomene cunoscute, a fost observată experimental. Experimentele făcute de Kasumatsu (Apud C. Naranjo, R. E. Ornstein, On the Psychology of Meditation, Viking Press, New York, 1971, p. 196) şi Hirai pe practicanţi zen (cu un lot de control constituit din nepracticanţi) s-au centrat pe adaptarea la sunet repetitiv (de tip click) şi pe dispariţia reflexului de orientare la stimul. Subiecţii (conectaţi EEG) s-au aflat într-o cameră anecoică în care era generat, la fiecare cincisprezece secunde, un sunet „click“. Subiecţii din lotul de control au început procesul de adaptare după al treilea sunet (patruzeci şi cinci de secunde). Odată adaptarea realizată, nu au mai prezentat niciun reflex de orientare decelabil la nivelul activităţii electrice cerebrale. Practicanţii de zazen nu au înregistrat niciun proces de adaptare la stimul, reacţionând identic, prin reflex de orientare la toate sunetele la care au fost expuşi, ca şi cum nu ar fi produs niciun model al stimulării repetitive, reacţionând mereu ca şi cum ascultau sunetul pentru prima oară.

(Pagina 47)

Omul psihanalitic este delimitat: a gândi înseamnă a decupa, a constitui antinomi şi a genera tensiunea aferentă dintre polare: conflictul este inerent cogniţiei. A gândi este un proces susţinut de pulsiune. Pulsiunea este elementul care generează decupajul epistemic al lumii şi este sursa dialecticii. Omul psihanalitic este definit de economia psihică, de „trenurile pulsionale“ active reactive psihic; omul psihanalitic nu poate transcende dorinţa, nu se poate situa în afara naturii sale pulsionale, decât iluzoriu.

Omul psihanalitic este „un animal care caută nimbul sfinţeniei“, care îşi doreşte libertatea de a spune ce este în natura sa, dar simte că trebuie să se abţină.

Omul zen este cel care poate ieşi spontan din conflict, din dialectică, prin suspendarea spontană a dorinţei şi a gândului (aşa cum se întâmplă în somnul Nrem).

Privit din interiorul psihanalizei, Buddha este cel care s-a izolat de propria natură; din interiorul zenului nu există o reprezentare despre psihanaliză, deşi simetria ar părea legitimă; unicul element discriminatoriu este diferenţa de „ordin“.

„Ordinul“ psihanalitic ţine de dialectica psihică, „ordinul“ zen, de suspendarea spontană a acesteia.

Existenţa este certificată prin memorie: Eul se cristalizează în „siajul“ istoriei personale, iar personalitatea este un condensat al „întâlnirilor semnificative“. Întregi lanţuri asociative sunt conexe temei identităţii, prin incursiuni în trecut şi proiecţii ale viitorului.

Ruminaţia mentală permanentă închide individul într-un „cocon“ narcisic, prin care lumea îşi pierde din consistenţă.

Societatea actuală pare a instituţionaliza lipsa prezentului. Se întoarce spatele profunzimilor sufletului: de aceea nu mai este timp nici pentru psihanaliză. Se întoarce spatele profunzimilor care devin tot mai dense şi par tot mai ameninţătoare: aceasta este sursa oricăror „crize“, începând cu cea economică.

(Pagina 67)

Fragmente din volumul Nici zen, nici psihanalizăCartea (care trebuie) închisă de Matei Georgescu, Ph.D.

Featured Image by Ralf Kunze from Pixabay 

Întoarcerea la timpul visului

Numai oamenii au ajuns într-un punct în care nu mai ştiu de ce există. Ei nu îşi folosesc creierele şi au uitat cunoaşterea secretă a trupurilor, a simţurilor sau a viselor lor. Nu folosesc cunoaşterea pe care spiritul a pus-o în fiecare din ei; nu sunt nici măcar conştienţi de acest lucru, aşa înaintează orbeşte, poticnindu-se pe drumul spre nicăieri – o autostradă pe care ei înşişi o netezesc cu buldozerul, ca să poată ajunge mai repede în groapa mare şi goală pe care o vor găsi la sfârşit, aşteptând să îi înghită. Este o superautostradă, ultrarapidă şi confortabilă, dar eu ştiu unde duce. Am văzut-o. Am fost acolo în viziunea mea şi mă apucă frica atunci când mă gândesc la ea.


Shamanul Lame Deer din Lakota
Lame Deer Seeker of Visions

Ideea lui Bohm că universul poate fi privit ca fiind compus din două ordini fundamentale, implicitul şi explicitul, poate fi găsită în multe tradiţii diferite. Budiştii tibetani numesc aceste două aspecte vidul şi nonvidul /vacuitatea şi nonvacuitatea. Nonvacuitatea este realitatea obiectelor vizibile. Vacuitatea, ca şi ordinea implicită, este originea tuturor lucrurilor din univers, care curg din ea într-un „şuvoi nemărginit“. Totuşi, numai vacuitatea este reală şi toate formele din lumea obiectivă sunt iluzorii, existând numai datorită fluxului necontenit dintre cele două ordini.

În schimb, vacuitatea este descrisă ca „subtilă“, „indivizibilă“ şi „liberă de caracteristici distinctive“. Pentru că aceasta este totalitatea unitară, nu poate fi descrisă în cuvinte. Corect spus, nici chiar nonvacuitatea nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că şi aceasta este o totalitate în care conştiinţa şi materia şi toate celelalte lucruri sunt indisolubile şi întregi. Aici zace un paradox, pentru că, în ciuda naturii sale iluzorii, nonvacuitatea conţine totuşi “un complex de universuri infinit de vast”. Şi totuşi, aspectele sale indivizibile sunt întotdeauna prezente. Aşa cum specialistul tibetan John Blofeld declară: “Într-un univers astfel compus, totul interpenetrează şi este interpenetrat de orice altceva; cum este vacuitatea, aşa este şi nonvacuitatea – partea este întregul”.

Tibetanii au prefigurat şi unele dintre ideile lui Pribram. Conform lui Milarepa, un yoghin tibetan din secolul al unsprezecelea şi cel mai renumit dintre sfinţii budişti tibetani, motivul pentru care suntem incapabili să percepem vacuitatea direct este că mintea noastră inconştientă (sau, cum spune Milarepa, “conştiinţa noastră interioară”) este mult prea “condiţionată” în percepţiile sale. Condiţionarea nu numai că ne împiedică să vedem ceea ce el numeşte “graniţa dintre minte şi materie”, sau ceea ce am numi noi domeniu de frecvenţă, ci ne face şi să ne formăm un corp atunci când suntem în starea dintre vieţi şi nu mai avem trup. “În tărâmul invizibil al cerurilor… mintea iluzorie este marele vinovat”, scrie Milarepa, care îşi sfătuia discipolii să practice “vederea perfectă şi contemplaţia”, ca să realizeze această “Realitate Fundamentală”.

Budiştii Zen recunosc şi ei indivizibilitatea fundamentală a realităţii şi într-adevăr, obiectivul principal al credincioşilor este să înveţe cum să perceapă această unitate/ totalitate. În cartea lor Games Zen Masters Play (Jocurile Maeştrilor Zen) şi cu cuvinte care ar putea fi copiate chiar din una din lucrările lui Bohm, Robert Sohl şi Audrey Carr afirmă: “A confunda natura indivizibilă a realităţii cu compartimentele schematice ale limbajului este ignoranţa fundamentală de care religia Zen caută să ne elibereze. Răspunsurile fundamentale la problema existenţei nu sunt de găsit în concepte intelectuale şi filozofii, oricât de sofisticate, ci mai degrabă pe un
nivel de experimentare nonconceptuală directă [a realităţii].”

Hinduşii numesc nivelul implicit al realităţii Brahman. Brahman este fără formă, dar este originea tuturor formelor din realitatea vizibilă, care apar din ea şi apoi se înfăşoară la loc în ea, într-o curgere fără sfârşit. Ca şi Bohm, care spune că ordinea implicită poate fi numită liniştit spirit, hinduşii personifică uneori acest nivel al realităţii şi spun că este compus din conştiinţă pură. Astfel, conştiinţa este nu numai o formă mai subtilă a materiei, ci este mai fundamentală decât materia; iar în cosmogonia hindusă materia este cea care se naşte din conştiinţă şi nu invers. Sau cum o spun Vedele, lumea fizică este adusă întru fiinţă atât prin tăinuirea” (acoperirea cu vălul), cât şi prin ”ieşirea în afară” a puterilor conştiinţei.

Pentru că universul material este doar o realitate la a doua generaţie, o creaţie a conştiinţei tăinuite, hinduşii spun că el este trecător şi ireal, sau maya. Aşa cum spune Svetasvara Upanishad: “Ar trebui să se ştie că Natura este iluzie (maya) şi că Brahman este creatorul iluziei. Această lume este îmbibată cu fiinţe care sunt părţi din el.” Tot aşa, Kena Upanishad spune că Brahman este ceva supranatural “care îşi schimbă forma în fiecare moment, de la forma umană la un fir de iarbă”.

Pentru că orice lucru se revelează din totalitatea ireductibilă a lui Brahman, lumea este şi ea un întreg dintr-o bucată, spun hinduşii, şi din nou maya este cea care ne împiedică să realizăm că în mod fundamental nu există separare. “Maya desparte conştiinţa unită astfel încât obiectul este văzut ca altceva decât sinele şi apoi ca fiind împărţit în multitudinea de obiecte din univers”, spune Sir John Woodroffe, specialist în literatura vedică. “Şi o asemenea obiectivitate există atâta timp cât conştiinţa [umanităţii] este ascunsă sau contractată. Dar în temeiul fundamental al experienţei divergenţa a dispărut, pentru că în el se află, într-o masă nediferenţiată,
experimentatorul, experienţa şi obiectul experienţei.”

Acelaşi concept poate fi găsit şi în gândirea iudaică. Conform tradiţiei kabbalistice, “întreaga creaţie este o proiecţie iluzorie a aspectelor transcedentale ale lui Dumnezeu”, spune Leo Schya, un expert elveţian în Kabbala. Totuşi, în ciuda naturii sale iluzorii, nu este o nimicnicie completă, “pentru că fiecare reflecţie a realităţii, chiar îndepărtată, dispersată şi trecătoare, posedă în mod necesar ceva din cauza sa”. Ideea că Dumnezeul Genezei pune în mişcare creaţia este o iluzie şi este reflectată chiar în limba ebraică, pentru că aşa cum notează Zoharul, un comentariu kabbalistic al Torei din secolul al treisprezecelea şi cel mai cunoscut din textele ezoterice iudaice, verbul baro, “a crea”, implică ideea de “creare a unei iluzii”.

Există multe concepte holografice şi în gândirea şamanică. Kahunas din Hawaii spun că fiecare lucru din univers este conectat la infinit şi că această interconectivitate poate fi gândită aproape ca o reţea. Şamanul, recunoscând interconectivitatea tuturor lucrurilor, se vede pe sine în centrul acestei reţele şi prin urmare capabil să influenţeze fiecare altă parte a universului (este interesant de observat că şi în gândirea hindusă, conceptul de maya este legat frecvent de o reţea).

Ca şi Bohm, care spune că conştiinţa îşi are întotdeauna izvorul în implicit, aborigenii cred că adevărata sursă a minţii este în realitatea transcendentă a timpului visului. Oamenii normali nu realizează acest lucru şi cred că conştiinţa este în corp. Totuşi, şamanii ştiu că aceasta nu este adevărat şi de aceea ei sunt capabili să intre în contact cu nivelele mai subtile ale realităţii.

Poporul Dogon din Sudan crede, de asemenea, că lumea fizică este produsul unui nivel mai adânc şi mai fundamental al realităţii şi în mod perpetuu curge spre afară şi apoi revine în acest aspect mai primar al existenţei. Aşa cum a descris-o un dogon mai vârstnic: “A trage încoace şi apoi a duce înapoi ceea ce a fost tras – aceasta este viaţa lumii.”

De fapt, conceptul de implicit/explicit poate fi găsit practic în toate tradiţiile şamanice. În cartea sa Wizard of the Four Winds: A Shaman’s Story (Vrăjitorul celor patru vânturi: Istoria unui şaman) Douglas Sharon afirmă : “Probabil conceptul central al şamanismului, oriunde este găsit în lume, este noţiunea că, la baza tuturor formelor vizibile din lume, însufleţite sau neînsufleţite, există o esenţă vitală din care acestea apar şi care le hrăneşte. În cele din urmă fiecare lucru se întoarce în acest necunoscut inefabil, misterios, impersonal.”

„Holograma a fost acolo tot timpul, în natura ondulatorie a conectivităţii celulelor creierului”, observa Pribram. „ Pur şi simplu noi nu am avut înţelepciunea de a realiza asta.”

Fragment din Capitolul 9 – Universul holografic – Michael Talbot

Featured Image by 5299108 from Pixabay

Prezenţa ca Iubire – Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu


Specifică Prezenţei ca Iubire este însuşirea de netimp/veşnicie. Chiar şi o fracţiune de moment de Prezenţă în timp terestru este resimţită prin intermediul Sinelui drept o eternitate. Aceasta este o dovadă inconfundabilă. Prin urmare, să fi Cunoscut Realul fie şi pentru câteva secunde fugare, înseamnă să-l fi cunoscut odată pentru totdeauna.

Confuzia care se face în legătură cu învăţăturile lui Buddha se datorează interpretării greşite a conceptului de „nimic” (lipsa linearităţii), care se consideră că ar însemna vidul Nimicului (non-existenţa). În lipsa Iubirii Divine ar fi cu adevărat Nimic şi, în mod paradoxal, non-existenţa ar fi atunci o „realitate” ipotetic posibilă. „Nimicul” îşi are propriul său nivel, care continuă să fie incomplet din moment ce îi lipseşte Iubirea Infinită, semnul inconfundabil şi însuşirea cea mai importantă a Divinităţii.
Această limitare este indicată şi de nivelul calibrabil al Nimicului, de 850.

pag.116


În mod surprinzător, Vidul este foarte asemănător cu Starea Ultimă, cu deosebirea că este lipsit de Iubirea care constituie însăşi esenţa Divinităţii. Fără Iubire, Vidul este ca un spaţiu infinit, etern şi gol. Lipsit de calitatea care îl consacră ca Divinitate,Vidul este o limitare. Aceasta părea să fie cea de pe urmă, marea polaritate/dualitate a tuturor opoziţiilor aparente, al cărei punct culminant permitea Realizarea Sinelui ca Totalitate şi ca Uniune din care izvorăşte Creaţia.

(Paragraful de mai sus calibrează la 1.000.)

pag.19

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.