Energia gândului uman

Energia gândului uman, chiar dacă durează doar o clipă, este fără îndoială absolut măsurabilă. Un gând care emană din nivelul 100 al conştiinţei va măsura în mod obişnuit pe o scală logaritmică între 10 la puterea -800 de milioane şi 10 la puterea -700 de milioane microwaţi.

Pe de altă parte, un gând de iubire provenit din nivelul 500 al conştiinţei măsoară pe aceeaşi scală aproximativ 10 la puterea -35 de milioane microwaţi.

Universul îşi ţine respiraţia pe măsură ce noi – clipă de clipă – alegem drumul pe care vom merge. Pentru univers, esenţa vieţii însăşi este extrem de conştientă, fiecare act, gând şi alegere se adaugă la un mozaic permanent; deciziile noastre trimit unde prin universul conştiinţei pentru a afecta vieţile tuturor. Pentru ca nu cumva ca această idee să fie considerată una de factură mistică sau fantastică, permiteţi-ne să reamintim teorema fundamentală a noii fizici teoretice: nimic nu există în mod singular, ci absolut tot ceea ce există în univers este interconectat.

Orice acţiune sau decizie personală care serveşte vieţii va servi vieţii în întregul ei şi, nu în ultimul rând, propriei dumneavoastră vieţi. Undele pe care le generăm se reîntorc la noi. Acest lucru, care putea părea a fi cândva o afirmaţie de factură metafizică, este stabilit acum ca adevăr şi fapt ştiinţific.

Tot ce există în univers emană constant un model energetic de o anumită frecvenţă, ce rămâne pentru totdeauna şi poate fi citit de cei care ştiu cum anume s-o facă. Fiecare cuvânt, act sau intenţie crează o înregistrare permanentă. Fiecare gând este cunoscut şi înregistrat  pentru totdeauna. Nu există secrete; nimic nu e ascuns şi nici n-ar putea să fie. Spiritele noastre stau dezvăluite, spre a fi văzute de toată lumea. În cele din urmă, viaţa fiecăruia dintre noi este responsabilă înaintea universului.

fragment din Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman – David R. Hawkins

Featured Image by Gordon Johnson from Pixabay

Presiunea sentimentelor – Letting Go-Calea renunțării

Dacă ne privim viaţa îndeaproape, ne dăm seama că ea constituie, în esenţă, o lungă şi complicată luptă pentru a încerca să scăpăm de temerile noastre interioare şi a ne îndeplini aşteptările pe care le-am proiectat asupra lumii. Presărate printre acestea, sunt momentele de bucurie în care ne-am eliberat temporar de temeri, însă acestea nu au dispărut definitiv şi sunt tot acolo, aşteptându-ne. Am ajuns să ne temem de sentimentele noastre pentru că acestea conţin atât de multă negativitate încât ne e teamă că, dacă le-am analiza mai îndeaproape, negativitatea ne-ar putea copleşi. Ne temem de aceste sentimente pentru că nu deţinem niciun mecanism conştient prin care să le putem stăpâni în cazul în care ar ajunge să ne potopească.

Fiindu-ne teamă să le confruntăm, ele continuă să se acumuleze şi, în final, ajungem ca, în secret, să privim moartea ca pe o izbăvire de toată această durere. Nici gândurile, nici faptele nu sunt dureroase, ci sentimentele care le însoţesc. Gândurile în sine nu dor, ci dor sentimentele care le dau naştere!

Presiunea acumulată a sentimentelor dă naştere gândurilor.

Un singur sentiment, de exemplu, poate zămisli mii de gânduri într-o anumită perioadă de timp. Luaţi o amintire dureroasă din copilărie, un imens regret care a stat până acum ascuns. Uitaţi-vă la toţi anii aceia în care gândurile s-au asociat acelui unic eveniment. Dacă am putea alina sentimentul dureros care a stat la baza lor, toate acele gânduri ar dispărea pe dată, iar noi am uita evenimentul respectiv.

Această observaţie se bazează pe consideraţii ştiinţifice. Teoria ştiinţifică Gray – La Violette integrează psihologia şi neurofiziologia. Studiile lor au arătat că tonalitatea sentimentelor organizează gândurile şi memoria (Gray – La Violette, 1981). Gândurile sunt arhivate în baza de date a memoriei în funcţie de diferitele nuanţe ale sentimentelor asociate cu gândurile respective. De aceea, atunci când renunţăm sau abandonăm un sentiment, ne eliberăm şi de toate gândurile care i se asociază.

fragment din Capitolul 2 – Mecanismul renunțării

Flash Sale: 20% reducere – 17-21 octombrie

Textul soporific – Matei Georgescu

Textul soporific
Numai cel care nu înţelege este Buddha.

Din universul acestei cărţi dumneavoastră puteţi lipsi; citind această carte, nu mai ştiţi cine citeşte. Este o carte care vă pierde printre rânduri, următoarele rânduri:

Câtă diferenţă încape între vieţile noastre? Suficientă încât să existe raiul (iubirea, bucuria, respectul, sensul, pacea) şi iadul (furia, ura de sine şi de celălalt, depresia, vinovăţia etc.). Câtă incapacitate de a accepta şi trăi diversitatea celuilalt şi a existenţei, fără a încerca varii ajustări ale lumii, pentru a deveni după chipul şi asemănarea noastră, de care Procust ar fi întru totul mulţumit?

Destulă încât fiecare să dorească să-şi proclame unicitatea existenţei personale, ca garant exclusiv al adevărului: buric al pământului, ax al lumii sau, poate, centru fără periferie – demiurg al unui cosmos, pe alocuri, cu bune intensificări de haos.
Îndeletnicirea cu burice ale pământurilor este poate singura manieră de a mai îngriji câte o însingurare, de a mai cuprinde câte o bucată de sens, ca formă minimală de comuniune, exercitată – paradoxal – prin diferite moduri de „supunere“ a celuilalt.

Cum pot fi oare percepute miriade de destine diferite de al nostru, fără a mai arunca în acestea, cu bolovani ai furiei de sine, ca în ispăşitori alungaţi în pustia propriei vieţi care s-ar dori multiplicată la infinit.

Acestea sunt întrebările alchimiei diversităţii frecvent ratate, sunt întrebările celui aflat în căutarea unei pietre filosofale care să recompună acolo unde fragmentul nu mai are sens. Însingurarea, rezidenţa în periferie reprezintă (o pot spune toţi marginalii propriilor vieţi) sursa oricărei violenţe.

Ţinuta „bunului civilizat post-industrial“, în care postul este înlocuit de abundenţa de hipermarket, este cea a individului fără rădăcini, cu tulpinile arse şi frunzele fumate. Fumate nu precum arhaicele halucinogene sacre, ci precum două pachete de ţigări pe zi, înmulţind averea câte unui industriaş al tutunului, împuţinând sensul propriei existenţe.
Deconectat de propriul centru, acest om – poate eu, poate dumneavoastră – se simte separat de lume. Într-un abis de singurătate nu ne rămâne decât să ne expandăm ceea ce a rămas, în diferite culturi ale personalităţii, care înlocuiesc jalnic vestigiile de cult. Riturile comunionale, ale (re)întregirii au
devenit rituri personale ale separării. Iar diferenţa dintre „riturile“ vieţilor noastre devine obiect de diluţie homeopatică până când nu mai rămâne nici măcar o moleculă de întemeiere perenă, de sens profund.

Cele de mai sus sunt idei destul de „dure“, născute precum Atena din capetele taţilor, mai mult cu lovitura decât cu atingerea. Dacă mintea mea cuprinde acestea, este semn că mă aflu în clubul însinguraţilor precum toate „feţe-feţele“ de care vorbesc. Această constatare este destul de comunională şi de lipsită de spiritul obiectivităţii, prin inflaţie autoreferenţială, lucru firesc pentru că întemeierea lumii şi a Celuilalt trece prin oglinda alcătuirii personale.

Pentru a vedea însă bârna din propriul ochi este necesar un pestilenţial exerciţiu olfactiv cu lăturile vieţilor noastre, până când duhoarea se transformă în iz duhovnicesc. Poate că drumul spre „duh“ trece prin duhoare sau poate că duhul şi duhoarea sunt co-substanţiale. Oare până când nu ne duhneşte propria viaţă, nu ne putem înduhovnici? Dacă duhul este efectul fugii de duhoare, atunci înseamnă că „cerul“, dumnezeii, nu ar fi existat într-o lume a miresmelor, într-o lume a bucuriei.

Pe măsură ce citeaţi textul de mai sus (în care Eu vorbeam despre „ei“) şi lumea dumneavoastră internă era constituită din imaginile create prin lectură, aţi „uitat“ cine citeşte textul.
Ce sau cine eraţi în timp ce citeaţi? Cititul de text este ca viaţa: facem ceva fără să ştim că facem, în virtutea „făcutului“ devenit axiomă.

„Nivelul“ acţional, al scris-cititului acestei cărţi, este ca viaţa: suntem prinşi în ea până când nu mai avem posibilitatea să observăm că citim sau că trăim. Existăm cu o diluată priză a realităţii, iar viaţa devine o avalanşă de trăiri pe care nu ştim cine, ce şi cum le trăieşte. Suntem captivaţi de „filmul“ vieţii astfel încât nu ştim cine îl priveşte. Bun venit la cinema!

Nici zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă – Matei Georgescu