Eul ca dependenţă #transcendereanivelurilorconstiintei

Din cap.6, Dorinţa

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Dacă înţelegem dependenţa, calea este deschisă spre înţelegerea tenacităţii eului. Sinele caută plăcerea şi devine dependent de sentimentul primit de la diferitele poziţionalităţi.

Acest ciclu de reacţii se consolidează habitual, iar acest lucru conduce la un model cerebral dominant care supravieţuieşte în ciuda consecinţelor negative care se răsfrâng asupra propriei persoane ori a altora. La origine, chiar şi satisfacţiile oferite de negativitate se datorează dependenţei. Aceasta explică natura cronică a patologiei sociale/spirituale/emoţionale care a dominat civilizaţii întregi, secole de-a rândul. Chiar şi în ziua de azi, această patologie domină 78% din populaţia lumii, pentru că renunţarea la comportamentele negative ar însemna o pierdere a plăcerii şi satisfacţiei.

Recompensa vanităţii este evidentă; recompensele lăcomiei, ale dorinţei de a achiziţiona şi ale grandomaniei sunt, de asemenea, clare. De secole întregi, oamenii se cramponează de ură şi caută fără încetare, o justificare pentru asta. Colecţionarii de injustiţie abundă – la fel şi martirii, intriganţii, sadicii, masochiştii, perdanţii – ca şi demagogii şi tiranii de toate felurile.

Violenţa urii este îmbătătoare, iar cei care ucid oameni nevinovaţi sunt “extaziaţi”. Conflictele politice, religioase şi filozofice dau atâta dependenţă, încât culturi şi populaţii întregi sunt condamnate la moarte pentru plăcerea majoră de a face lucrurile “aşa cum trebuie” respectiv pentru a plăti poliţe.

Dacă exemplele de mai sus sunt extreme, trebuie spus că acelaşi mecanism de recompensă secretă derivă şi din încăpăţânare, resentimente, vinovăţie, auto-incriminare, precum şi, oricât ar părea de bizar la prima vedere, chiar din suferinţă.

Alte forme mai sunt: vinovăţia cronică, temerile fără sfârşit, obsesiile, impulsurile, precum şi eternele “griji” ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi înfrângerea sau pierderea pot fi, în mod paradoxal, recepţionate ca recompense, ele dovedind cruzimea destinului.

Poziţiile eului se caracterizează prin respingerea responsabilităţii şi proiectarea sentimentului de vinovăţie undeva “în exterior”. La urma urmei, din aceasta îşi câştigă eul energia necesară existenţei, căci lui îi lipseşte plăcerea derivată din energia spirituală.

În final, recompensa pe care o primeşte eul rezidă în faptul că se substituie Divinităţii, menţinându-şi în acest fel suveranitatea şi convingerea secretă că el este însăşi sursa vieţii, deci Dumnezeu.

Mândria #transcendereanivelurilorconstiintei

Mândria înseamnă  admiraţie de sine, ceea ce implică  idea că, prin comparaţie, ceilalţi sunt inferiori ori au mai puţine merite, un rang sau o valoare inferioare. Transparenţa acestei viziuni este înţeleasă rapid de oamenii mai maturi, care o consideră a fi un atribut ce acţionează  în detrimentul societăţii. Mândria egoistă  în forma ideii de a fi special declanşează  sentimente care creează  resentimente în ceilalţi şi în societate, în general. Prin contrast, oamenii cu adevărat de succes sunt acceptaţi, deoarece succesul matur e acompaniat mai degrabă  de smerenie şi gratitudine decât de un aer de superioritate.

Mândria e apărată  în virtutea vulnerabilităţii şi vizibilităţii sale. Neajunsul său major rezidă  în invidie şi gelozie, precum şi în consecinţele acestora materializate în ură , maliţiozitate şi răzbunare. Fragilitatea Mândriei izvorăşte din esenţa ei narcisistă, ce percepe adevărata importanţă  ca pe o ameninţare şi un risc de pierdere a statutului. Astfel, vanitatea sa are drept rezultantă o sensibilitate faţă  de comparaţii, ce conduce la teama de atacuri şi paranoia socială, însoţite de ostilitatea tipică  acestora.

La nivel social, această  tendinţă  este exprimată  prin sindromul de a urî liderii şi succesul, în rândul cărora se numără şi sindromul de ură  împotriva americanilor. Partea întunecată  a narcisismului se exprimă  şi prin copiii care invidiază  şi manifestă  ostilitate faţă  de premianţii din clasa lor, şi are drept rezultat ulterior deriziunea cu care sunt priviţi studenţii ce agreează  adevărata performanţă  şcolară. Ostilitatea narcisismului găseşte expresii culturale profitabile când e exploatată pentru câştiguri politice, financiare ori de imagine. Este paradoxal, dar astfel, ostilitatea îndreptată  împotriva celebrităţilor ia naştere chiar din motivaţiile de a deveni celebri ale criticilor.

O consecinţă  a importanţei de sine bazată  pe Mândrie rezidă în nevoia acesteia de a fi alimentată  şi hrănită  constant pentru a surclasa îndoielile interioare şi lipsa sentimentului de completitudine ce rezultă  din satisfacerea cerinţelor integrităţii. Mândria este sensibilă , competitivă , se simte ameninţată  şi devine inflamată de gelozia ostilă  implicată  de statutul social sau atenţia din partea celorlalţi. Prin urmare, reprezintă  motivaţia în virtutea căreia criticii uzează  de sarcasm, ironie şi presupusă  satiră  şi stă la baza întregii industrii fundamentate pe atacarea persoanelor publice şi a reputaţiei liderilor recunoscuţi.

Internetul a devenit într-un mod foarte vizibil un domeniu ce mimează  ipocrit integritatea, favorizând o inflaţie a narcisismului exprimat ca opinie. Dat fiind că  eul narcisist nu este aliniat la adevărul integru, formele sale de expresie devin stridente şi false, calibrînd, prin urmare, la niveluri extrem de scăzute. Eul primitive şi mândru e lacom, iar acest călcîi al lui Ahile atrage în cele din urmă  consecinţe nefericite, lucru dovedit nu o dată  de istorie.

Deoarece mândria e percepută  ca o expresie a eului uman, unele forme ale sale sunt acceptate sau chiar aprobate la un anumit nivel social. Cel mai evident exemplu rezidă  în aşa-numitele opinii personale, în nenumăratele lor expresii ce îmbracă forma libertăţii de limbaj. Totuşi, dacă  le examinăm ca pe o funcţie a eului, opiniile nu se dovedesc nimic mai mult decît nişte idei cărora li se adaugă  o formă a importanţei de sine deoarece “sunt ale mele”. O opinie nu e decît o idee învelită  în strălucirea importanţei de sine – care devine mai atractivă  decît raţiunea, logica ori faptele.

Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/transcenderea-nivelurilor-constiintei-scara-spre-Iluminare

Poziţionalităţile – dualităţi problematice ale egoului

Fiecare poziţionalitate este rezultatul unui construct, la fel ca şi cărămizile de construcţie. Ea este dezvăluită prin căutare interioară. Ceea ce pare să constituie o problemă necesită o investigare onestă. Să luăm, de exemplu, „ura”. Pe ce se bazează aceasta într-o situaţie dată? Pe invidie? Pe gelozie? Pe teamă? Pe mândrie? Ea se datorează unei combinaţii de factori. Să fie rivalitatea faţă de status? Competitivitatea? Sentimentele rănite? O jignire adusă mândriei egoului? A avea dreptate? A câştiga? A se simţi ameninţat? Să fie programarea de către mijloacele de propagandă/media?

Rezolvarea integrală fie şi a unei singure probleme tinde să ducă la atenuarea tuturor celorlalte, fiindcă la baza lor se află, de obicei, problema smereniei egoului narcisic, care reprezintă cheia de boltă a renunţării. Conflictele centrale ale fiecărui nivel au fost examinate în oarecare amănunţime în Transcenderea nivelurilor conştiinţei, dar în esenţă ele sunt similare. Fiecare poziţionalitate este ţinută la locul ei de un set dualist de atracţii şi de aversiunile care le corespund. Odată cu smerenia îşi face apariţia şi acceptarea că toată lumea se află în diverse stadii ale parcursului evoluării conştiinţei şi al dezvoltării spirituale, deoarece acesta este ţelul fundamental al vieţii unui om în lumea aceasta.

Fragment din Capitolul 12

Poziţionalităţile au drept urmare dualităţi problematice ale egoului, experimentate sub forma prezumţiilor. Acestea au ca şi consecinţă proiecţii ale egoului, pe care acesta le interpretează în mod greşit ca realitate. Luate împreună, ele alcătuiesc iluziile res interna (cogitans) ale lui Descartes, ceea ce înseamnă că sunt produsele emoţiilor şi ale proceselor de gândire. Ţelul lucrării spirituale îl constituie eliminarea acestei bariere primare, pentru a descoperi res externa/extensa (esenţa) ca Realitate revelată ca şi Creaţie, adică lumea aşa cum este (esenţa) şi nu aşa cum este percepută sau cum pare a fi. Tranziţia de la iluzie (res cogitans) la Realitate nu necesită o modificare a conţinutului, ci a contextului şi, ca atare, a paradigmei. Realizarea Realităţii este consecinţa unei schimbări înspre identificarea cu contextul experienţial în loc de conţinut, fiind, aşadar, o schimbare majoră a paradigmei.

Fragment din Capitolul 14

David. R. Hawkins Descoperirea prezenţei lui Dumnezeunondualitate devotionala

Featured Image by LhcCoutinho from Pixabay