Recuperarea din dependenţă #transcendereanivelurilorconstiintei

În şi prin sine, eul este incapabil să-şi depăşească propriile neajunsuri, căci se găseşte în capcana circulară a sălii oglinzilor.

Eul nu va reuşi niciodată să-şi găsească salvarea prin propriile sale forţe, căci nivelurile conştiinţei pot fi depăşite numai prin trezirea energiei spirituale. Mecanismul salvării trece prin voinţa care solicită intervenţia Divinităţii.

Eul devine dominant ca urmare a originii sale atavice, esenţială pentru supravieţuirea primitivă. Pentru eu, “vreau” se transformă în “am nevoie” şi în “trebuie să am”. Astfel, căutarea sa devine frenetică şi orice precauţie poate fi spulberată în cele patru zări. Iată de ce, dorinţele pot fi escaladate până la obsesie, antrenând decizia disperată de a recurge la orice sacrificiu, inclusiv chiar la moartea a milioane de alţi oameni pentru a le îndeplini.

Eul trebuie să aibă tot ceea ce-şi doreşte, cu orice preţ, şi va găsi multe scuze pentru a justifica acest lucru. El se debarasează de raţiune folosind o retorică inteligentă, plină de învinuiri şi incriminări la adresa altora, pentru că trebuie să câştige cu orice preţ, căci, în milioane de ani de evoluţie, chiar ar fi murit dacă nu şi-ar fi văzut dorinţele şi necesităţile satisfăcute. Prin urmare, să spunem încă o dată că eul are o memorie foarte lungă şi milioane de ani de dezvoltare în spate.

Din cap.6, Dorinţa

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Eul ca dependenţă #transcendereanivelurilorconstiintei

Din cap.6, Dorinţa

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Dacă înţelegem dependenţa, calea este deschisă spre înţelegerea tenacităţii eului. Sinele caută plăcerea şi devine dependent de sentimentul primit de la diferitele poziţionalităţi.

Acest ciclu de reacţii se consolidează habitual, iar acest lucru conduce la un model cerebral dominant care supravieţuieşte în ciuda consecinţelor negative care se răsfrâng asupra propriei persoane ori a altora. La origine, chiar şi satisfacţiile oferite de negativitate se datorează dependenţei. Aceasta explică natura cronică a patologiei sociale/spirituale/emoţionale care a dominat civilizaţii întregi, secole de-a rândul. Chiar şi în ziua de azi, această patologie domină 78% din populaţia lumii, pentru că renunţarea la comportamentele negative ar însemna o pierdere a plăcerii şi satisfacţiei.

Recompensa vanităţii este evidentă; recompensele lăcomiei, ale dorinţei de a achiziţiona şi ale grandomaniei sunt, de asemenea, clare. De secole întregi, oamenii se cramponează de ură şi caută fără încetare, o justificare pentru asta. Colecţionarii de injustiţie abundă – la fel şi martirii, intriganţii, sadicii, masochiştii, perdanţii – ca şi demagogii şi tiranii de toate felurile.

Violenţa urii este îmbătătoare, iar cei care ucid oameni nevinovaţi sunt “extaziaţi”. Conflictele politice, religioase şi filozofice dau atâta dependenţă, încât culturi şi populaţii întregi sunt condamnate la moarte pentru plăcerea majoră de a face lucrurile “aşa cum trebuie” respectiv pentru a plăti poliţe.

Dacă exemplele de mai sus sunt extreme, trebuie spus că acelaşi mecanism de recompensă secretă derivă şi din încăpăţânare, resentimente, vinovăţie, auto-incriminare, precum şi, oricât ar părea de bizar la prima vedere, chiar din suferinţă.

Alte forme mai sunt: vinovăţia cronică, temerile fără sfârşit, obsesiile, impulsurile, precum şi eternele “griji” ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi înfrângerea sau pierderea pot fi, în mod paradoxal, recepţionate ca recompense, ele dovedind cruzimea destinului.

Poziţiile eului se caracterizează prin respingerea responsabilităţii şi proiectarea sentimentului de vinovăţie undeva “în exterior”. La urma urmei, din aceasta îşi câştigă eul energia necesară existenţei, căci lui îi lipseşte plăcerea derivată din energia spirituală.

În final, recompensa pe care o primeşte eul rezidă în faptul că se substituie Divinităţii, menţinându-şi în acest fel suveranitatea şi convingerea secretă că el este însăşi sursa vieţii, deci Dumnezeu.

Paradigma #transcendereanivelurilorconstiintei

Fiecare persoană experimentează, percepe şi interpretează lumea şi evenimentele ei în conformitate cu nivelul său predominant de conştiinţă. Acesta este consolidat în plus de înclinaţia minţii de a explica prin mentalizare şi prin interpretarea informaţiilor percepute. Astfel, fiecare nivel tinde să se consolideze prin autovalidare. Acest proces are drept rezultat ceea ce este cel mai bine descris drept paradigma aderării sau presupunerea că lumea percepută reprezintă realitatea.

Deoarece mintea, în virtutea structurii ei înnăscute, este incapabilă să diferenţieze percepţia de esenţă – sau res cogiatans (interna) de res extensa (externa) – face presupunerea naivă că experimentează şi, în consecinţă, cunoaşte realitatea, respectiv că toate celelalte puncte de vedere sunt în mod necesar greşite. Acest fenomen generează iluzia, care este consecinţa automată a limitelor procesului mental.

Din dorinţa de confort şi consolidare mentală, oamenii tind să se adune cu cei care împărtăşesc aceeaşi paradigmă. De asemenea, paradigma e denumită şi dimensiune, context sau câmp general. Aceeaşi problemă este tratată de filozofie prin intermediul metafizicii (care, în înţelesul său literal, înseamnă dincolo de cele fizice), mintea derivând de aici o serie de niveluri şi categorii de abstractizare (de exemplu specia, clasa, genul) sau trăsături comune (viu versus inert).

Contextul determină o serie de parametri cu diferite calităţi sau limite (implicate sau afirmate), ca şi cerinţe şi atribute ce identifică nivelurile de abstractizare care, la rândul lor, modifică sau determină “înţelesul” (hermeneutica), aflat în concordanţă cu perceperea valorii, semnificaţiei, importanţei sau a meritului. Paradigma este paralelă cu expectaţia şi intenţia, asemănător felului în care motorul de căutare preselectează domeniul descoperirilor posibile pe Internet. Astfel, paradigma predetermină gama experienţelor sau descoperirilor posibile şi reprezintă un factor de care conştiinţa obişnuită nu e conştientă. Astfel, paradigma este rareori definită direct; cel mai adesea este numai presupusă.

Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.