Mândria #transcendereanivelurilorconstiintei

Mândria înseamnă  admiraţie de sine, ceea ce implică  idea că, prin comparaţie, ceilalţi sunt inferiori ori au mai puţine merite, un rang sau o valoare inferioare. Transparenţa acestei viziuni este înţeleasă rapid de oamenii mai maturi, care o consideră a fi un atribut ce acţionează  în detrimentul societăţii. Mândria egoistă  în forma ideii de a fi special declanşează  sentimente care creează  resentimente în ceilalţi şi în societate, în general. Prin contrast, oamenii cu adevărat de succes sunt acceptaţi, deoarece succesul matur e acompaniat mai degrabă  de smerenie şi gratitudine decât de un aer de superioritate.

Mândria e apărată  în virtutea vulnerabilităţii şi vizibilităţii sale. Neajunsul său major rezidă  în invidie şi gelozie, precum şi în consecinţele acestora materializate în ură , maliţiozitate şi răzbunare. Fragilitatea Mândriei izvorăşte din esenţa ei narcisistă, ce percepe adevărata importanţă  ca pe o ameninţare şi un risc de pierdere a statutului. Astfel, vanitatea sa are drept rezultantă o sensibilitate faţă  de comparaţii, ce conduce la teama de atacuri şi paranoia socială, însoţite de ostilitatea tipică  acestora.

La nivel social, această  tendinţă  este exprimată  prin sindromul de a urî liderii şi succesul, în rândul cărora se numără şi sindromul de ură  împotriva americanilor. Partea întunecată  a narcisismului se exprimă  şi prin copiii care invidiază  şi manifestă  ostilitate faţă  de premianţii din clasa lor, şi are drept rezultat ulterior deriziunea cu care sunt priviţi studenţii ce agreează  adevărata performanţă  şcolară. Ostilitatea narcisismului găseşte expresii culturale profitabile când e exploatată pentru câştiguri politice, financiare ori de imagine. Este paradoxal, dar astfel, ostilitatea îndreptată  împotriva celebrităţilor ia naştere chiar din motivaţiile de a deveni celebri ale criticilor.

O consecinţă  a importanţei de sine bazată  pe Mândrie rezidă în nevoia acesteia de a fi alimentată  şi hrănită  constant pentru a surclasa îndoielile interioare şi lipsa sentimentului de completitudine ce rezultă  din satisfacerea cerinţelor integrităţii. Mândria este sensibilă , competitivă , se simte ameninţată  şi devine inflamată de gelozia ostilă  implicată  de statutul social sau atenţia din partea celorlalţi. Prin urmare, reprezintă  motivaţia în virtutea căreia criticii uzează  de sarcasm, ironie şi presupusă  satiră  şi stă la baza întregii industrii fundamentate pe atacarea persoanelor publice şi a reputaţiei liderilor recunoscuţi.

Internetul a devenit într-un mod foarte vizibil un domeniu ce mimează  ipocrit integritatea, favorizând o inflaţie a narcisismului exprimat ca opinie. Dat fiind că  eul narcisist nu este aliniat la adevărul integru, formele sale de expresie devin stridente şi false, calibrînd, prin urmare, la niveluri extrem de scăzute. Eul primitive şi mândru e lacom, iar acest călcîi al lui Ahile atrage în cele din urmă  consecinţe nefericite, lucru dovedit nu o dată  de istorie.

Deoarece mândria e percepută  ca o expresie a eului uman, unele forme ale sale sunt acceptate sau chiar aprobate la un anumit nivel social. Cel mai evident exemplu rezidă  în aşa-numitele opinii personale, în nenumăratele lor expresii ce îmbracă forma libertăţii de limbaj. Totuşi, dacă  le examinăm ca pe o funcţie a eului, opiniile nu se dovedesc nimic mai mult decît nişte idei cărora li se adaugă  o formă a importanţei de sine deoarece “sunt ale mele”. O opinie nu e decît o idee învelită  în strălucirea importanţei de sine – care devine mai atractivă  decît raţiunea, logica ori faptele.

Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/transcenderea-nivelurilor-constiintei-scara-spre-Iluminare

Dorinţa şi Eul #transcenderea

Datorită originii sale evoluţioniste, eul îşi dezvoltă funcţia achizitivă de “a dobândi”, căci aceasta este necesară din punct de vedere biologic pentru supravieţuire. Astfel, sursa satisfacţiei este localizată ca fiind “undeva în exterior”, deşi adevărata sursă a plăcerii rezidă într-un mecanism cerebral intern, pe care achiziţionarea unui “lucru dorit” doar îl declanşează.

În expresiile lor cele mai blânde, dorinţele eului se îndreaptă spre asigurarea hranei sociale şi emoţionale, aşa cum se întâmplă în cadrul familiei, al tribului sau al haitei. Socializarea are ca rezultat motivaţia de a domina, controla şi atrage. În cazul fiinţei umane, acestea se exprimă social prin căutarea statutului, a posesiunilor şi a unui stil de viaţă competitiv, care conduce la gelozie şi invidie.

Problema de bază a acestui nivel de conştiinţă rezidă în sentimentul intern al lipsei care se transformă în nemulţumire cronică, sentimente de insatisfacţie şi un comportament definit de permanente căutări. Vulnerabilitatea dorinţelor eului constă în ipoteza acestuia că împlinirea depinde de achiziţia unor surse externe. Nevoia exagerată are ca rezultat o supraestimare a circumstanţelor exterioare şi a importanţei lor nerealiste. Astfel, dorinţa conduce la aviditate, frustrare şi anxietate, precum şi la lăcomie, zgârcenie şi nevoia cronică de a achiziţiona.

Problema Dorinţei este legată de înclinaţia eului de a proiecta tot felul de elemente speciale asupra obiectelor, persoanelor sau calităţilor percepute. Astfel, persoana, calitatea sau obiectul dorit devin exaerbate, romanţate, şi împodobite cu strălucirea unor atribute magice exagerate (aşa cum se descrie în binecunoscuta carte Glamour: A world Problem – Bailey, 1950). În acest fel, eul devine infatuat şi “plin” de propriile sale proiecţii, lucru facilitat de energia specifică strălucirii. Acest lucru conferă obiectului, persoanei ori calităţii dorite o aură magică şi seducătoare, de care puţini oameni îşi dau seama că, de fapt, reprezintă doar o iluzie (de exemplu: pasiunile înflăcărate ale adolescenţei).

Sentimentul că ceva lipseşte în interior şi strădania de a compensa această lipsă prin manifestări exterioare conduce la apariţia unei presiuni sociale exprimate prin goana după simboluri ale importanţei, prestigiu, rang, atenţie publică, popularitate şi altele de acest gen. Aceste dorinţe conduc la rivalităţi, la căutarea statutului, a afirmării sociale precum şi la o nesfârşită dorinţă de posesiuni, banii devenind un scop în sine. Dorinţa de a deveni “cineva” este contextualizată ca “element principal” dotat cu o superioritate implicită, ce conferă atracţie oricărui lucru simbolizat astfel. Să mai spunem şi că această abordare poate conduce de asemenea la unele comportamente extreme menite câştigării notorietăţii şi atenţiei din partea mass-media. O sursă evidentă de dorinţă pentru câştigarea unui anumit statut poate fi identificată şi în rivalitatea dintre fraţi şi surori, ori în anii de şcoală, când competiţia şi bunele rezultate erau recompensate.

Fragmente din Capitolul 6 al volumulului Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare David R.Hawkins

Dualităţi conflictuale comune

Dualităţile de mai sus sunt familiare oricui, dat fiind că se aplică, în general, oricărei încercări de creştere şi evoluţie spirituală.

Voinţa personală operează doar la nivelul calibrat al conştiinţei ce caracterizează respectiva persoană în acel moment din evoluţia sa, fiind adesea prea slabă pentru a efectua schimbarea dorită. Eforturile din trecut, efectuate prin intermediul mecanismelor eului pot genera îndoială, lipsa încrederii în sine şi refuzul de a privi în faţă problemele. Acest lucru este exprimat adesea de sintagma “am încercat”, care înseamnă, de fapt, că cel care a încercat este sinele mic, acţiunea lui fiind mai curând o dorinţă decât o întreprindere decisivă. În ciuda intenţiilor bune, puterea voinţei personale nu este suficientă şi, recurgând la ea, există riscul apariţiei vinovăţiei.

Adevărata abandonare în mâinile lui Dumnezeu nu poate avea loc fără eliminarea iluziilor privitoare la puterea voinţei personale şi fără înlocuirea acestora cu o decizie declarativă. În viaţa de zi cu zi, succesul e consecinţa dedicaţiei şi perseverenţei. Acestea pot părea să reprezinte un sacrificiu personal pe termen scurt care elimină plăcerile trecătoare în favoarea obiectivelor pe termen lung. În cadrul lucrării spirituale interioare pot apărea aceleaşi atribute, dar nu drept consecinţă a voinţei personale, ci ca un dar al Sinelui, primit în forma unui răspuns din partea Prezenţei lui Dumnezeu.

O rezistenţă importantă a eului rezidă în dorinţa de a controla şi de a obţine plăcere din recompensele sale. Prin urmare, eul creează rezistenţa în forma fricilor, aşteptărilor negative sau a temerii de schimbare sau eşec. Acestea reprezintă totuşi mândria spirituală, care necesită, de asemenea, să fie abandonată. În realitate, presupunerea că Divinitatea este mulţumită, nemulţumită sau dezamăgită de acţiunile umane reprezintă o vanitate. Abandonarea profundă împiedică, prin urmare, programarea lui Dumnezeu prin tot felul de presupuneri şi, prin acceptare, permite abandonarea în voia Sa, fapt ce reprezintă o poziţie mai umilă. Rezolvarea conflictelor este astfel rezultatul intenţiei, alinierii şi abandonării condiţionalităţilor – dar şi al influenţei karmice.

Fragment din Cap. 21, Transcenderea minţii din volumul Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R. Hawkins