Sfântul – Înţeleptul iluminat #ochiulsinelui

Î: Există vreo diferenţă observabilă între un sfânt şi un înţelept iluminat?

R: Da, ar putea fi. Calea purificării şi perfecţionării spirituale conduce la o personalitate care este privită ca fiind mai „sfântă“ sau pură. Prin contrast, înţeleptul iluminat nu are nici un interes pentru corp sau personalitate şi astfel, poate părea ca fiind mai aspru sau chiar neglijent pentru o persoană obişnuită.

De exemplu, Nisargadatta Maharaj (posesor al unui nivel al conştiinţei de peste 700), fuma enorme ţigări indiene şi bătea în masă când devenea emoţionat, expunându-şi astfel personalitatea obişnuită. Un maestru Zen poate fi extrem de aspru şi tăios; cu toate acestea, dragostea este aceeaşi în toţi, doar se exprimă în mod diferit.

Î: Atunci, acţiunea de a ne perfecţiona corpul şi personalitatea constituie doar o pierdere de vreme?

R: Nu este decât o diversiune şi o eroare de accentuare.

Corpul este un produs al naturii şi ceea ce face el nu prezintă nici un interes. Mintea şi personalitatea sunt produsele mediului social, influenţei familiale şi programării culturale. O persoană rafinată şi cultă este un bun social agreabil şi valoros, dar nu este Sinele. Pe măsură ce ne apropiem de iluminare, devine evident faptul că sinele nu este Sinele, cu toate că este inclus în acesta.

Î: Care dintre căile spirituale este cea optimă?

R: Există două moduri de a călători – fie o rută directă către destinaţie, fie o excursie de relaxare în care se explorează peisajul şi se vizitează toate punctele de atracţie turistică. Majoritatea căutătorilor spirituali se află pe calea tihnită, chiar dacă ei nu realizează acest lucru. Aceasta reprezintă, fără îndoială, cea mai bună cale pentru mulţi oameni. Nu este nici greşită şi nici nu reprezintă o pierdere de vreme; ea este, pur şi simplu, calea care  li se potriveşte cel mai bine.

În realitate, timpul este doar o iluzie şi o aparenţă. Din momentul în care ţelul spiritual este ales, nu mai există „timp“ pierdut. De fapt, nici nu contează dacă iluminarea durează o mie de vieţi sau una singură. În final, este acelaşi lucru.

Din Cap.18, Adevăr şi eroare

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Conştientizare #noiinsecolulxxi #dariaganescu

„Există un timp pentru toate: un timp pentru semănat, un timp pentru cules“.

Ce e nostim, e că nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se încheie semănantul, mâine începe culesul.

Toate se întrepătrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.

Vine un timp când vrei să înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând să îi dai de cap. După multă strădanie, ajungi într-un punct în care eşti convins că „ăla e“, dar mult prea curând recunoşti că ceea ce considerai a fi cauză, e totodată şi efectul altei cauze. Nu te dai bătut.

Treci din vină în vină, străduindu-te să te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri.

Uneori te suspectezi de prea multă îngăduinţă faţă de tine, alteori de prea aspră severitate.

Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifează bunele şi greşitele, trage linie, adună şi împarte, socoteşte şi cataloghează.

Până la urmă simţi cum se înstrăinează de tine, toate, de parcă n-au fost ale tale niciodată.

Te vezi în diferite timpuri şi nici televizor nu-ţi mai trebuie, privind la telenovela lăsată în urmă.

Şi toate se pierd în fumul amintirii şi nu-ţi mai aparţin, şi nu te mai definesc.

Ajungi să te întrebi: unde am fost EU toţi anii ăştia?

Unde eram când m-am lăsat pradă disperării?

Unde eram când am abandonat ce am considerat întotdeauna a fi sfânt?

Unde eram când am confundat exaltarea cu pasiunea şi patima cu iubirea?

Eram acolo? Eu eram?

Şi dacă eram în altă parte, cine a trăit în locul meu? La cine mă uit purtându-mi numele, sângele şi urmele paşilor?

Şi dacă eu eram, de ce mă uit acum ca la un străin?

Al cui e acel timp?

Să-l neg? Să-l recunosc al meu?

Simt în mine fiecare clipă a trecutului. Fiecare emoţie din fiecare moment a clădit sau a dărâmat în mine.

Bucăţi din fiinţa mea au căzut şi-au format solul în care îmi înfig azi rădăcinile noului vlăstar. Bucăţi vor mai cădea, hrănind rădăcinile mele, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai adânci, până când nu voi mai avea nevoie de ele, până când ramurile mele se vor prinde de cer şi vor deveni rădăcini pentru noua minune ce va fi.

Cu rădăcini în Cer, voi zbura în lumină.

CONŞTIENTIZARE

Am aflat că sufletul meu poartă răni.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.

Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese).

M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.

Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!

Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.

La urma urmei, tot ce încercase să facă, a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.

Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!

Rănile erau în alte oglinzi.

Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.

Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.

M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.

Aştepta.

M-am apropiat.

Tăcea. Mă privea. Aştepta.

Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.

Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.

Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.

Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.

— Cine eşti???

— Eu sunt.

— Eşti eu?

— Eu sunt.

— Ce vrei?

— Eu sunt.

M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!

Tăcea. Iubea.

Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.

EU SUNT

Din Caietul Dariei, Noi în secolul XXI – volumul 2 – Daria Gănescu

Fragment din Caietul Antoniei #NOIinsecolulXXI

Convieţuiesc alături de cele mai dragi petale ale sufletului meu. Cu alte cuvinte, sunt singur. Am iubit mereu solitudinea, e singurul mod de a-mi săruta întreaga existenţă.

Asta nu înseamnă că trăiesc izolat în vreo cavernă. Nici n-aş putea. Mi-ar fi greu să nu văd aproape în fiecare zi zâmbetul vecinilor de la 3.

În zilele noastre, oamenii sunt trecători, se ofilesc.

Îmi plac glumele despre oameni. Nu i-am înţeles niciodată. Ratează momente şi clipe din pricina lui… a timpului. Dar există ceva esenţial în timp. Secunda. Din secunde se nasc trăiri. Acea secundă când spinii noştri s-au atins. Ne-am contopit în durere. Suferinţele noastre s-au unit şi-atunci am ştiut. Mă îndrăgostisem. Voiam să fim buchet, să fim doi, dar oamenii au superstiţii bizare despre asta.

Am sorbit-o din priviri. Era atât de frumoasă şi atât de… complicată. Spinii ei emanau o căldură aparte. Defectele erau cele care o făceau cu adevărat specială, iar parfumul… poţiune pentru suflet. Timpul ne-a cuprins în magia clipei… timpul, din nou!

Poate oamenii au totuşi dreptate. Iubirea necesită într-adevăr sacrificiu. Mă durea, dar o iubeam. O răneam, dar mă iubea.

Până când, într-o altă clipă, clipa în care am simţit umbra. Un om! Am simţit o mână aspră care m-a smuls cu putere. Mi-am urlat propria-mi spaimă. Nu m-a auzit. Universul a fost singurul care mi-a ascultat strigătul pierzaniei. Şi ea. Simţeam cum mă veştejesc la simplul gând care-mi şoptea realitatea: nimeni nu s-a mai întors după ce a fost smuls.

Unii-şi duceau veacul prin gunoaie din pricina dezamăgirii unei relaţii eşuate, din cauza imposibilului, a incompatibilităţii. Alţii erau vopsiţi… mai nou se poartă criogenarea. O mască falsă! Tot de la oameni vine şi asta.

Fragment din Caietul AntonieiNOI în secolul XXI: Volumul 3