Eul ca dependenţă #transcendereanivelurilorconstiintei

Din cap.6, Dorinţa

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Dacă înţelegem dependenţa, calea este deschisă spre înţelegerea tenacităţii eului. Sinele caută plăcerea şi devine dependent de sentimentul primit de la diferitele poziţionalităţi.

Acest ciclu de reacţii se consolidează habitual, iar acest lucru conduce la un model cerebral dominant care supravieţuieşte în ciuda consecinţelor negative care se răsfrâng asupra propriei persoane ori a altora. La origine, chiar şi satisfacţiile oferite de negativitate se datorează dependenţei. Aceasta explică natura cronică a patologiei sociale/spirituale/emoţionale care a dominat civilizaţii întregi, secole de-a rândul. Chiar şi în ziua de azi, această patologie domină 78% din populaţia lumii, pentru că renunţarea la comportamentele negative ar însemna o pierdere a plăcerii şi satisfacţiei.

Recompensa vanităţii este evidentă; recompensele lăcomiei, ale dorinţei de a achiziţiona şi ale grandomaniei sunt, de asemenea, clare. De secole întregi, oamenii se cramponează de ură şi caută fără încetare, o justificare pentru asta. Colecţionarii de injustiţie abundă – la fel şi martirii, intriganţii, sadicii, masochiştii, perdanţii – ca şi demagogii şi tiranii de toate felurile.

Violenţa urii este îmbătătoare, iar cei care ucid oameni nevinovaţi sunt “extaziaţi”. Conflictele politice, religioase şi filozofice dau atâta dependenţă, încât culturi şi populaţii întregi sunt condamnate la moarte pentru plăcerea majoră de a face lucrurile “aşa cum trebuie” respectiv pentru a plăti poliţe.

Dacă exemplele de mai sus sunt extreme, trebuie spus că acelaşi mecanism de recompensă secretă derivă şi din încăpăţânare, resentimente, vinovăţie, auto-incriminare, precum şi, oricât ar părea de bizar la prima vedere, chiar din suferinţă.

Alte forme mai sunt: vinovăţia cronică, temerile fără sfârşit, obsesiile, impulsurile, precum şi eternele “griji” ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi înfrângerea sau pierderea pot fi, în mod paradoxal, recepţionate ca recompense, ele dovedind cruzimea destinului.

Poziţiile eului se caracterizează prin respingerea responsabilităţii şi proiectarea sentimentului de vinovăţie undeva “în exterior”. La urma urmei, din aceasta îşi câştigă eul energia necesară existenţei, căci lui îi lipseşte plăcerea derivată din energia spirituală.

În final, recompensa pe care o primeşte eul rezidă în faptul că se substituie Divinităţii, menţinându-şi în acest fel suveranitatea şi convingerea secretă că el este însăşi sursa vieţii, deci Dumnezeu.

Percepția iubirii #oricepoatefivindecat

Aspectul esențial al contractului care stă la baza creării universului fizic este iubirea, ca primă intenție. Iubirea este prin urmare acel “adeziv” cosmic care ține toate laolaltă.

În timp ce fiecare dintre noi este o conștiință pură în curs de manifestare, scopul manifestării noastre este evoluția propriei noastre ființe, iar aceasta trebuie să includă iubirea, percepția de la nivelul Chakrei Verde, ca element esențial.

Atunci când ne naștem, iubirea este necesară nu numai pentru starea noastră de bine, ci chiar pentru supraviețuirea noastră. Dacă nu au sentimentul că sunt iubiți și doriți, copiii preferă să nu se mai nască sau se nasc cu tulburări ale sistemelor lor energetice. Putem spune, de fapt, că fiecare simptom, fiecare situație de ieșire din starea de echilibru care se poate produce în sistemul energetic uman are drept cauză fundamentală percepția absenţei iubirii.

Noi știm că fiecare simptom reprezintă tensiuni din conștiință și că aceste tensiuni reprezintă modalități diferite prin care ne ferim să ne manifestăm așa cum suntem cu adevărat. Aceasta se poate datora fie percepției că nu există iubire sau că ea ne-a fost luată atunci când ne-am manifestat așa cum suntem cu adevărat, datorită ideilor unor persoane cu privire la ceea “ce ar trebui” să facem. Deci, fie nu ne simțim iubiți sau demni de a fi iubiți, fie ne abținem să fim cei care suntem cu adevărat de teamă că ne va fi luată iubirea.

De multe ori repetăm aceleași scenarii în viață, reluări ale unor scene pe care le-am jucat și mai de mult. Personajele pot fi diferite, dar piesa este aceeași. Atunci când se întâmplă așa ceva, ne simțim confuzi și ne întrebăm: “De ce văd oare din nou același film? De ce oare trăiesc aceeași scenă?”

Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem la momentul în care am văzut pentru prima dată derularea acestei piese. Atunci scena a fost incompletă. Lipsea un ingredient. Dacă acel ingredient ar fi fost prezent, scena ar fi fost completă și nu ne-ar fi lăsat în conștiință întrebări și senti­mentul că ceva nu a fost dus până la capăt.

Acest element care lipsește este întotdeauna același. Este per­cepția de a fi iubiți. Întrebarea rămasă fără răspuns în conștiința noastră a fost ”Cum de s-a putut întâmpla așa ceva, când eu eram iubit?” Detaliile pot fi diferite, dar întrebarea rămâne aceeași, indiferent că scenariul se referă la părăsire, sau la percepția unor evenimente ca fiind rele, sau la neînțelegeri. ”Dacă aș fi fost iubit, toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Dar s-au întâmplat. Înseamnă, deci, că nu sunt iubit.”

Fragment din Cap.25, Vindecarea prin iubire din volumul Orice poate fi vindecat de Martin Brofman

Conştiinţa inocentă #vindecaresirecuperare

Renunţarea la ceea ce s-ar putea întâmpla „în cel mai rău caz” este extraordinar de benefică. Procedând în felul acesta, ne vom da seama că ceva a instaurat teama aceea în interiorul nostru. Odată ce am scăpat de teama de teamă, când îşi mai face apariţia nu ne rămâne decât să o ocolim. Am reuşit, la un moment dat, să ocolesc teama timp de două săptamâni încheiate. Cu senzaţia aceea de tremur nervos intens care-mi străbătea corpul, mi-am văzut de treabă şi am lăsat teama să-şi facă de cap; ştiam că avea să se epuizeze. Am putea realiza, însă, pe măsură ce procedăm în felul acesta, că în spatele fricii originare se ascunde încă o sursă care o alimentează, şi anume vinovaţia.

Abia acum începem să înţelegem valoarea travaliului pe care lumea îl numeşte conştientizare spirituală (sau o sintagmă asemănătoare). Ne dăm seama şi de binefacerea tehnicilor precum concentrarea asupra iertării. Iertându-ne pe noi înşine şi iertându-i pe semenii noştri, supunând orice judecată lui Dumnezeu, începem să înţelegem că, renunţand la condamnarea altora şi a noastră înşine, vinovaţia subconştientă începe să atenueze teama; teama era păstrată în minte pentru că ne aşteptăm, în inconştient, ca atacurile iniţiate de noi să se întoarcă împotriva noastră sub forma de represalii. Ne aşteptăm la răzbunare şi la contraatacuri. Fiecare gând negativ sau ostil pe care-l nutrim faţă de alţii hrăneşte propria noastră teamă, fiindcă în planul psihic sau mental – invizibil ochilor fizici -, este ca şi când am clădi, treptat, ceva ce ameninţă să se întoarcă împotriva noastră. Aflăm că teama începe să scadă pe măsură ce ne eliberăm de mânie, ostilitate, criticism şi gânduri care-i condamnă pe ceilalţi. Aflăm cât de valoroasă este renunţarea la gândurile care fac rău altor oameni. Începem să-i preţuim şi să-i iubim pe aceştia pentru simplul fapt că există, pentru ceea ce sunt. Începem să ne privim pe noi înşine cu alţi ochi, şi, în felul acesta, îi vedem şi pe ceilalţi într-un mod diferit. Devenim dispuşi să iertăm, să uităm şi să trecem cu vederea.

Drept urmare, remarcăm că tot ceea ce condamnam la alte persoane nu erau decât expresii ale umanului. Ceea ce dezaprobaserăm în noi înşine şi în toţi ceilalţi era omenescul, inocenţa copilului din noi care credea tot ce auzea şi continua să se maturizeze. Conştiinţa unui copil este inocentă, nu-i aşa? El îşi iubeşte părinţii şi are încredere în ei; îşi iubeşte mama. De aceea, inocenţa copilului ajunge să poată fi programată. Copilul inocent crede tot ce-i spun părinţii, educatorii, îşi însuşeşte chiar şi condiţionarea politică/socială care este propagată prin intermediul programelor de televiziune şi sistemul de convingeri specific ţării sale.

Cine sau ce a avut încredere în toate sistemele de convingeri pe care şi le-a însuşit mintea noastră? Cine a avut încredere în tot ceea ce înseamnă convingerile noastre? Mintea acelei fiinţe inocente dinlăuntrul nostru, desigur, fiindcă mintea acelui copil inocent, natura însăşi a conştiinţei, a rămas neschimbată din momentul în care am venit pe lume. Cea care citeşte chiar acum aceste rânduri este conştiinţa inocentă a copilului, care şopteşte „Cred tot ce este scris aici. Îmi însuşesc aceste lucruri.” Copilul inocent din noi nu moare niciodată; inocenţa aceea este încă prezentă. Asistăm, în lumea de azi, la faptele unor tineri neştiutori şi susceptibili care sunt programaţi să urască (în mod paradoxal, prin intermediul religiei); apoi consideră că ura şi uciderea celor nevinovaţi sunt „bune”, sau chiar „sfinte”.

Începem să remarcăm această inocenţă lăuntrică şi să ne dăm seama că toate lucrurile pe care le-am învăţat până acum, şi care au sfârşit prin a se dovedi greşite, au fost crezute prin prisma acelei stări intrinsece de necunoaştere a adevărului şi, de asemenea, pentru că am învăţat să deosebim ce nu era adevărat. De aceea suntem noi dispuşi să renunţăm la condamnarea celorlalţi şi a noastră înşine; începem să ne asumăm propria inocenţă şi pe aceea a altora. Din nefericire şi în mod regretabil, dezinformarea a găsit o cale de a pătrunde în mintea inocentă.

fragment din Cap. IX: Îngrijorarea, teama şi anxietatea

Vindecare şi recuperare, David R. Hawkins, Ed. Cartea Daath, 2011