Conştiinţa inocentă #vindecaresirecuperare

Renunţarea la ceea ce s-ar putea întâmpla „în cel mai rău caz” este extraordinar de benefică. Procedând în felul acesta, ne vom da seama că ceva a instaurat teama aceea în interiorul nostru. Odată ce am scăpat de teama de teamă, când îşi mai face apariţia nu ne rămâne decât să o ocolim. Am reuşit, la un moment dat, să ocolesc teama timp de două săptamâni încheiate. Cu senzaţia aceea de tremur nervos intens care-mi străbătea corpul, mi-am văzut de treabă şi am lăsat teama să-şi facă de cap; ştiam că avea să se epuizeze. Am putea realiza, însă, pe măsură ce procedăm în felul acesta, că în spatele fricii originare se ascunde încă o sursă care o alimentează, şi anume vinovaţia.

Abia acum începem să înţelegem valoarea travaliului pe care lumea îl numeşte conştientizare spirituală (sau o sintagmă asemănătoare). Ne dăm seama şi de binefacerea tehnicilor precum concentrarea asupra iertării. Iertându-ne pe noi înşine şi iertându-i pe semenii noştri, supunând orice judecată lui Dumnezeu, începem să înţelegem că, renunţand la condamnarea altora şi a noastră înşine, vinovaţia subconştientă începe să atenueze teama; teama era păstrată în minte pentru că ne aşteptăm, în inconştient, ca atacurile iniţiate de noi să se întoarcă împotriva noastră sub forma de represalii. Ne aşteptăm la răzbunare şi la contraatacuri. Fiecare gând negativ sau ostil pe care-l nutrim faţă de alţii hrăneşte propria noastră teamă, fiindcă în planul psihic sau mental – invizibil ochilor fizici -, este ca şi când am clădi, treptat, ceva ce ameninţă să se întoarcă împotriva noastră. Aflăm că teama începe să scadă pe măsură ce ne eliberăm de mânie, ostilitate, criticism şi gânduri care-i condamnă pe ceilalţi. Aflăm cât de valoroasă este renunţarea la gândurile care fac rău altor oameni. Începem să-i preţuim şi să-i iubim pe aceştia pentru simplul fapt că există, pentru ceea ce sunt. Începem să ne privim pe noi înşine cu alţi ochi, şi, în felul acesta, îi vedem şi pe ceilalţi într-un mod diferit. Devenim dispuşi să iertăm, să uităm şi să trecem cu vederea.

Drept urmare, remarcăm că tot ceea ce condamnam la alte persoane nu erau decât expresii ale umanului. Ceea ce dezaprobaserăm în noi înşine şi în toţi ceilalţi era omenescul, inocenţa copilului din noi care credea tot ce auzea şi continua să se maturizeze. Conştiinţa unui copil este inocentă, nu-i aşa? El îşi iubeşte părinţii şi are încredere în ei; îşi iubeşte mama. De aceea, inocenţa copilului ajunge să poată fi programată. Copilul inocent crede tot ce-i spun părinţii, educatorii, îşi însuşeşte chiar şi condiţionarea politică/socială care este propagată prin intermediul programelor de televiziune şi sistemul de convingeri specific ţării sale.

Cine sau ce a avut încredere în toate sistemele de convingeri pe care şi le-a însuşit mintea noastră? Cine a avut încredere în tot ceea ce înseamnă convingerile noastre? Mintea acelei fiinţe inocente dinlăuntrul nostru, desigur, fiindcă mintea acelui copil inocent, natura însăşi a conştiinţei, a rămas neschimbată din momentul în care am venit pe lume. Cea care citeşte chiar acum aceste rânduri este conştiinţa inocentă a copilului, care şopteşte „Cred tot ce este scris aici. Îmi însuşesc aceste lucruri.” Copilul inocent din noi nu moare niciodată; inocenţa aceea este încă prezentă. Asistăm, în lumea de azi, la faptele unor tineri neştiutori şi susceptibili care sunt programaţi să urască (în mod paradoxal, prin intermediul religiei); apoi consideră că ura şi uciderea celor nevinovaţi sunt „bune”, sau chiar „sfinte”.

Începem să remarcăm această inocenţă lăuntrică şi să ne dăm seama că toate lucrurile pe care le-am învăţat până acum, şi care au sfârşit prin a se dovedi greşite, au fost crezute prin prisma acelei stări intrinsece de necunoaştere a adevărului şi, de asemenea, pentru că am învăţat să deosebim ce nu era adevărat. De aceea suntem noi dispuşi să renunţăm la condamnarea celorlalţi şi a noastră înşine; începem să ne asumăm propria inocenţă şi pe aceea a altora. Din nefericire şi în mod regretabil, dezinformarea a găsit o cale de a pătrunde în mintea inocentă.

fragment din Cap. IX: Îngrijorarea, teama şi anxietatea

Vindecare şi recuperare, David R. Hawkins, Ed. Cartea Daath, 2011

Inconştientul #Calearenunţării #LettingGo

Un obstacol în calea cunoaşterii temerilor din propria minte este teama de părerea celorlalţi. Nevoia de a câştiga aprobarea altor persoane este prezentă în mintea noastră precum o continuă iluzie. Ne identificăm cu opiniile celorlalţi, inclusiv cu persoanele care reprezintă autoritatea şi fuzionăm într-o asemenea măsură cu acestea încât ajungem să le considerăm a fi propriile noastre opinii despre noi înşine.

În procesul de analizare a temerilor este bine să ne amintim că Jung vedea acest rezervor al lucrurilor interzise din interiorul umbrei ca făcând parte din inconştientul colectiv. Noţiunea de inconştient colectiv înseamnă că toţi avem acest gen de gânduri şi de fantezii. Niciunul dintre noi nu este diferit când ne referim la modul în care ne simbolizăm emoţiile. Toţi nutrim, în secret, teama că suntem proşti, urâţi, rataţi şi imposibil de iubit. Mintea inconştientă nu este nicidecum politicoasă.

Inconştientul este brutal şi necioplit. În timp ce intelectul vostru a mers la şcoală, inconştientul a rămas în junglă şi se leagănă încă prin copaci! Când vă analizaţi umbra, nu este cel mai bun moment să fiţi pretenţioşi sau dezgustaţi. Nu trebuie nici să luaţi lucrurile ca atare, pentru că simbolurile cu care operează inconştientul sunt exact asta: nişte simboluri, deci primitive prin natura lor. Dacă le prelucrăm conştient, ele ne pot face să fim mai puternici în loc să ne inhibe.

Este nevoie de multă energie pentru a ţine umbra ascunsă şi pentru a reprima numeroasele noastre temeri. Ca urmare, energia ni se epuizează. La nivel emoţional, aceasta se exprimă ca o inhibare a capacităţii de a iubi.

Fragment din Cap.6 – Frica, Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/letting-go-david-r-hawkins-calea-renuntarii-cartea-daath


Fericirea #calearenuntarii

Din Cap.17, Transformarea, al volumului Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

În secţiunile despre starea de sănătate şi bunăstare am abordat deja câteva aspecte importante despre fericire în general. În cele ce urmează ne vom concentra mai mult asupra vieţii noastre interioare emoţionale pentru că, de fapt, aici trăim noi cu adevărat. Ne dorim o bună stare de sănătate şi bogăţie material deoarece presupunem – şi într-o oarecare măsură avem dreptate – că acestea ne fac fericiţi. Fericirea poate fi, însă, trăită şi nemijlocit, iar la acest nivel este relativ independentă de sănătate sau bogăţie.

Haideţi să aruncăm o privire obiectivă asupra opiniei generale despre fericire. Pentru început, să observăm că fericirea este extrem de vulnerabilă. O remarcă întâmplătoare, un comentariu critic, o sprânceană ridicată sau o maşină care ne taie calea în trafic sunt suficiente pentru a spulbera într-o clipă fericirea unei persoane obişnuite. Ameninţarea pierderii locului de muncă, lipsa de încredere în cadrul unei relaţii, remarca pesimistă a unui medic sau un şofer de taxi impertinent sunt suficiente pentru a strica ziua celor mai mulţi dintre noi. De ce este fericirea noastră atât de fragilă încât nişte întâmplări cotidiene ne pot „ruina“ întreaga zi?

În secţiunea despre anatomia emoţiilor am investigat deja motivele pentru care se întâmplă acest lucru. Ca urmare a sentimentelor, gândurilor şi atitudinilor noastre negative la care se adaugă judecata moralizatoare şi criticismul constant al altor persoane la adresa noastră, ne simţim adesea separaţi de ceilalţi. Din cauza acestui sentiment de singurătate şi separare interioară relaţiile noastre iau forma ataşamentelor, cu teama, mânia şi gelozia care se trezesc la orice ameninţare pe care o percepem la adresa acestor ataşamente. Negativitatea interioară se manifestă prin convingeri larg răspândite de genul: „Singur te naşti, singur mori.“ În realitate, nimic nu este mai departe de adevăr. Aşa cum se arată în cărţile mai recente şi cum o demonstrează experienţele din apropierea morţii, ne simţim adesea singuri în timpul vieţii însă în momentul morţii avem un sentiment desăvârşit de unitate şi de uniune (Eadie, 1992; Neal, 2001).

Din cauza ataşamentelor, a dependenţelor şi a meschinăriei noastre interioare ne putem simţi neajutoraţi şi limitaţi. Intoleranţa plină de vinovăţie pe care o simţim faţă de gândurile şi sentimentele din lumea noastră interioară este proiectată în exterior, făcând ca lumea să pară un loc înfricoşător.

Din cauză că mintea reţine aceste temeri, în viaţa noastră sunt atrase şi se manifestă efectiv evenimente şi experienţe care ne înspăimântă. Frica degenerează în mânie cronică, aceasta ne face agresivi şi ne predispune la haos emoţional. Apar durerea şi suferinţa, însoţite periodic de disperare şi predispunere la tulburări emoţionale. Mintea ego-ului, care îi vede pe ceilalţi ca entităţi separate, este invidioasă pe oricine pare mai fericit, are mai mult succes în viaţă, are o relaţie sentimentală mai bună, are un trup mai frumos sau relaţii mai sus-puse. În scurt timp, din cauza lipsei de claritate în privinţa ţelurilor de viaţă, se instalează o confuzie ce duce la autocompătimire, invidie şi resentimente ulterioare. Autoînvinovăţirea se proiectează la nesfârşit asupra lumii, luând forma judecării critice de către alte persoane, ceea ce accentuează şi mai mult vinovăţia şi sentimentul de neînsemnătate.

Pentru unii dintre noi singura evadare posibilă este prin infatuare, intoleranţă, bigotism, aroganţă şi mânie – care ia forma cruzimii, autoritarismului, brutalităţii şi insensibilităţii faţă de sentimentele celorlalţi. Adesea, insensibilitatea îşi găseşte scuze precum: „Sunt o persoană directă care spune ce gândeşte“ sau „Sunt genul sincer; ştii întotdeauna la ce să te aştepţi din partea mea.“ Aceste remarci sunt un paravan pentru insensibilitate, care ar putea fi mai bine descrisă ca stângăcie. Lipsa stimei de sine se exprimă prin criticarea propriei persoane şi a celorlalţi, constanta competiţie şi comparare cu ceilalţi, analizare, dispreţuire, intelectualizare, îndoială şi fantezii de răzbunare. Când toate aceste strategii eşuează, revin apatia şi sentimentele de neajutorare şi de victimizare. În această stare fiind, ne înstrăinăm treptat de ceilalţi pentru că avem atât de multe lucruri din noi de ascuns. Comportamentul nostru duce la izolarea de ceilalţi şi la dezechilibru, ca urmare a acordării unei atenţii prea mari domeniilor din viaţa noastră care încă par să funcţioneze.

Din cauza acestui haos interior, individul obişnuit este obligat să rămână permanent inconştient. Sunt interesant de urmărit modalităţile inventate de minte pentru îndeplinirea acestui deziderat. Vedem cum o persoană se trezeşte dimineaţa şi aprinde imediat radioul sau televizorul pentru a-şi devia gândurile de la sine şi de la pălăvrăgeala neîncetată a minţii. În pofida distragerii suplimentare, gândurile şi sentimentele au tendinţa să se manifeste până ce mintea devine preocupată de proiectele din ziua respectivă, de activitatea de la serviciu şi de diverse posibilităţi de realizare profesională sau de divertisment. Preocuparea începe cu trupul: spălatul pe dinţi, duşul de dimineaţă, parfumarea, pudrarea, dezodorizarea şi alegerea cu atenţie a ţinutei din ziua respectivă. Alegerea hainelor aminteşte de întregul program al zilei, de toate activităţile care au fost aglomerate în acea singură zi: nesfârşite întâlniri de lucru, telefoane de dat, sarcini de îndeplinit, obligaţii sociale, responsabilităţi casnice, email-uri. În drum spre serviciu sau în timpul activităţilor zilnice purtăm discuţii cu diverse persoane, ascultăm radioul în timp ce conducem maşina, dăm telefoane, trimitem SMS-uri sau citim în metrou ziarul de dimineaţă. Odată ajunşi la destinaţie, devenim preocupaţi de evenimente exterioare: activitatea în sine, afaceri, chilipiruri, aranjamente, griji, manipulări, necontenita alergare după putere, încercarea de a da „lovitura“ şi mereu prezenta preocupare în privinţa supravieţuirii. Toate acestea au la bază dorinţa de a descoperi undeva un înţeles, de a ne simţi în siguranţă, de a ne spori stima de sine şi de a ne demonstra valoarea personală prin orice mijloace.