Reîntoarcerea la starea de energie #destinulsufletelor

Atunci când un suflet se reîntoarce la o stare de energie pură în lumea spiritelor, nu mai simte ura, mânia, invidia, gelozia şi alte sentimente de acest gen. El a venit pe Pământ pentru a experimenta şi a învăţa din aceste sentimente. Dar, oare, după desprinderea de Pământ simt sufletele vreo tristeţe pentru ceea ce au lăsat în urmă? În mod sigur, sufletele au sentimente de nostalgie după perioadele fericite din toate vieţile lor fizice. Acest fapt este temperat de o stare de omniscienţă  fericită şi de o asemenea înţelegere a stării de bine, încât sufletele se simt chiar mai vii decât atunci când erau pe Pământ.

Cu toate acestea, am identificat două feluri de emoţii negative pe care le pot experimenta sufletele, fiecare dintre genuri cuprinzând o formă de tristeţe. Pe una am numit-o vina karmică de a fi făcut alegeri foarte proaste, mai cu seamă atunci când în urma acestora au fost afectaţi alţii. Voi stărui mai mult asupra acestor aspecte mai târziu, în secţiunea dedicată karmei. Cealaltă formă de tristeţe a sufletelor nu este nici melancolie, nici deprimare sau nefericire ca urmare a felului în care viaţa şi-a urmat cursul după dispariţia lor. Tristeţea sufletelor provine din dorinţa lor ardentă de a se reuni cu Sursa existenţei proprii.

Cred că toate sufletele, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, au acelaşi motiv al acestei aspiraţii de a căuta perfecţiunea. Factorul care motivează sufletele venite pe Pământ este propria creştere. Astfel, urma de tristeţe pe care o discern în suflete este absenţa din caracterul lor imortal a acelor elemente de care au nevoie pentru a-şi întregi energia. Aşadar, face parte din destinul sufletelor căutarea adevărului prin experienţele lor, pentru a câştiga înţelepciune. Este totodată important ca supravieţuitorii să ştie că această aspiraţie nu compromite capacităţile de empatie, simpatie şi compasiune ale unui suflet, destinate acelora care suferă din cauza dispariţiei acestuia.

Atâta vreme cât caracterul nemuritor al sufletelor nu mai este impovărat de temperamentul individual şi de reacţiile chimice ale ultimului său trup, sufletul este împăcat. Sufletele au treburi mult mai bune de făcut decât să interfereze cu oamenii de pe Pământ.

din Cap.2 Moarte, durere şi alinare

Destinul Sufletelor – Michael Newton, Ph.D.

Corp-suflet-viaţă #calatoriasufletelor

S (Subiect): Dumnezeule, nu sunt mort, nu-i aşa? Vreau să spun, trupul meu este mort – pot să-l văd sub mine – dar plutesc… mă uit în jos şi pot să-mi văd corpul întins pe patul spitalului. Toată lumea din jurul meu mă crede mort, dar nu sunt. Vreau să strig, hei, nu sunt mort cu adevărat!

Este incredibil… asistentele îmi pun un cearşaf peste faţă… oamenii pe care îi cunosc plâng. Ar trebui să fiu mort, dar trăiesc încă! Este ciudat, pentru că trupul meu este absolut mort în timp ce mă mişc deasupra lui. Trăiesc!

ACESTEA sunt cuvintele unei persoane aflate în stare de hipnoză profundă retrăind experienţa morţii. Cuvintele îi ies în izbucniri scurte, emoţionate şi sunt pline de groază amestecată cu respect, pe măsură ce vede şi simte cum este să fii un spirit proaspăt separat de corpul fizic. Acest bărbat este clientul meu şi tocmai l-am asistat în recrearea unei scene dintr-o viaţă anterioară, în timp ce stă lungit într-un scaun extensibil confortabil.

Un pic mai devreme, urmându-mi instrucţiunile în timpul inducerii stării de transă, acest subiect era în regresie de vârstă, întorcându- se la amintirile copilăriei. Percepţiile sale subconştiente s-au contopit treptat în timp ce lucram împreună la întoarcerea lui în pântecul mamei.

Apoi l-am pregătit pentru un salt înapoi în negurile timpului prin folosirea vizuală a scutului protector. După ce am încheiat acest pas important al condiţionării mentale, mi-am mişcat subiectul printr-un tunel imaginar al timpului până în ultima lui viaţă pe Pământ. Aceasta a fost o viaţă scurtă, pentru că murise subit din cauza unei epidemii de gripă în 1918.

Pe măsură ce şocul iniţial de a se vedea pe sine murind şi sufletul ieşindu-i din trup începe să se estompeze, clientul meu se adaptează mai uşor la imaginile vizuale din mintea sa. Deoarece o mică parte din zona conştientă, critică a minţii sale încă mai funcţionează, îşi dă seama că recrează o experienţă anterioară. Durează mai mult ca de obicei, de vreme ce acest subiect este un suflet mai tânăr şi neobişnuit cu ciclurile de naştere, moarte şi re-naştere, aşa cum sunt mulţi dintre ceilalţi clienţi ai mei. Cu toate acestea, doar în câteva clipe el se adaptează şi începe să răspundă cu mai mare încredere întrebărilor mele. Îi ridic rapid nivelul de hipnoză din subconştient la starea de supraconştient. Acum el este gata să-mi vorbească despre lumea spiritelor şi îl întreb ce se-ntâmplă.

S: Mă înalţ… încă plutesc… mă uit înapoi la trupul meu… E ca şi cum aş urmări un film, numai că eu joc în acesta!

Doctorul le consolează pe soţia şi fiica mea. Soţia mea plânge (subiectul se foieşte în scaun cu disconfort). Încerc să ajung în mintea ei… să-i spun că totul este bine cu mine. Este atât de copleşită de jale, încât nu pot să trec de ea. Vreau să ştie că suferinţa mea a trecut… că m-am eliberat de trup… că nu-mi mai trebuie… că o s-o aştept. Vreau să ştie lucrul ăsta… dar ea… nu mă ascultă. Oh, acum mă îndepărtez…

Şi astfel, ghidat de o serie de comenzi, clientul meu începe procesul de trecere în lumea spiritelor. Este un drum pe care l-au străbătut şi alţii în atmosfera de siguranţă a biroului meu.

În mod tipic, pe măsură ce amintirile din starea de supraconştienţă se extind, subiecţii sub hipnoză devin mult mai conectaţi la tunelul spiritual. Pe măsură ce şedinţa avansează, imaginile mentale ale subiectului sunt traduse mult mai uşor în cuvinte. Propoziţii scurte şi descriptive duc la explicaţii detaliate a ceea ce înseamnă să intri în lumea spiritelor.

Dispunem de o documentaţie vastă, inclusiv observaţiile personalului medical, care descrie experienţele în faţa morţii şi din afara trupului ale persoanelor rănite grav în accidente. Aceste persoane fuseseră considerate moarte din punct de vedere clinic înainte ca eforturile medicale să le scoată din acea stare.

Sufletele sunt destul de capabile să-şi părăsească trupurile gazdă şi să se întoarcă în acestea, în special în situaţii limită, când corpul moare. Oamenii povestesc despre cum stau suspendaţi deasupra trupurilor lor, în special în spitale, şi cum îi urmăresc pe medicii care încearcă să-i resusciteze. În timp, aceste amintiri se estompează după ce se întorc la viaţă.

În primele etape de regresie sub hipnoză în vieţile anterioare, descrierile subiecţilor care trec mental prin aceste vieţi nu contrazic relatările persoanelor care au murit în realitate pentru câteva minute în această viaţă. Diferenţa dintre aceste două grupuri de persoane este că subiecţii sub hipnoză nu-şi amintesc experienţele morţii lor temporare. Persoanele aflate în transă profundă sunt capabile să descrie cum este viaţa după moartea fizică permanentă.

Care sunt similarităţile amintirilor despre viaţa de apoi între persoanele care povestesc despre experienţele de decorporalizare ca rezultat al traumelor fizice temporare şi un subiect care-şi aminteşte sub hipnoză moartea într-o viaţă anterioară?

Amândoi plutesc în jurul trupurilor într-un mod straniu, încercând să atingă obiecte solide care se dematerializează în faţa lor.

Ambele tipuri de raportori spun că se simt frustraţi în încercările lor de a vorbi cu persoanele vii, care nu le răspund. Ambii afirmă că se simt traşi din locul în care au murit şi că experimentează relaxare şi curiozitate mai degrabă decât frică.

Toate aceste persoane vorbesc despre un sentiment euforic de libertate şi de strălucire în jurul lor. Unii dintre subiecţii mei văd un alb strălucitor, înconjurându-i complet în momentul morţii, în timp ce alţii văd lumina strălucitoare mai departe, în continuarea unui spatiu mai întunecat prin care sunt traşi. La această ultimă variantă se fac adesea referiri – este efectul de tunel, care a devenit bine cunoscut publicului.

Fragment din Călătoria Sufletelor, Cap.1, Moarte şi plecare – Michael Newton, Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/calatoria-sufletelor-nou

Conştientizare #noiinsecolulxxi #dariaganescu

„Există un timp pentru toate: un timp pentru semănat, un timp pentru cules“.

Ce e nostim, e că nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se încheie semănantul, mâine începe culesul.

Toate se întrepătrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.

Vine un timp când vrei să înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând să îi dai de cap. După multă strădanie, ajungi într-un punct în care eşti convins că „ăla e“, dar mult prea curând recunoşti că ceea ce considerai a fi cauză, e totodată şi efectul altei cauze. Nu te dai bătut.

Treci din vină în vină, străduindu-te să te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri.

Uneori te suspectezi de prea multă îngăduinţă faţă de tine, alteori de prea aspră severitate.

Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifează bunele şi greşitele, trage linie, adună şi împarte, socoteşte şi cataloghează.

Până la urmă simţi cum se înstrăinează de tine, toate, de parcă n-au fost ale tale niciodată.

Te vezi în diferite timpuri şi nici televizor nu-ţi mai trebuie, privind la telenovela lăsată în urmă.

Şi toate se pierd în fumul amintirii şi nu-ţi mai aparţin, şi nu te mai definesc.

Ajungi să te întrebi: unde am fost EU toţi anii ăştia?

Unde eram când m-am lăsat pradă disperării?

Unde eram când am abandonat ce am considerat întotdeauna a fi sfânt?

Unde eram când am confundat exaltarea cu pasiunea şi patima cu iubirea?

Eram acolo? Eu eram?

Şi dacă eram în altă parte, cine a trăit în locul meu? La cine mă uit purtându-mi numele, sângele şi urmele paşilor?

Şi dacă eu eram, de ce mă uit acum ca la un străin?

Al cui e acel timp?

Să-l neg? Să-l recunosc al meu?

Simt în mine fiecare clipă a trecutului. Fiecare emoţie din fiecare moment a clădit sau a dărâmat în mine.

Bucăţi din fiinţa mea au căzut şi-au format solul în care îmi înfig azi rădăcinile noului vlăstar. Bucăţi vor mai cădea, hrănind rădăcinile mele, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai adânci, până când nu voi mai avea nevoie de ele, până când ramurile mele se vor prinde de cer şi vor deveni rădăcini pentru noua minune ce va fi.

Cu rădăcini în Cer, voi zbura în lumină.

CONŞTIENTIZARE

Am aflat că sufletul meu poartă răni.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.

Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese).

M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.

Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!

Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.

La urma urmei, tot ce încercase să facă, a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.

Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!

Rănile erau în alte oglinzi.

Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.

Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.

M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.

Aştepta.

M-am apropiat.

Tăcea. Mă privea. Aştepta.

Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.

Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.

Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.

Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.

— Cine eşti???

— Eu sunt.

— Eşti eu?

— Eu sunt.

— Ce vrei?

— Eu sunt.

M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!

Tăcea. Iubea.

Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.

EU SUNT

Din Caietul Dariei, Noi în secolul XXI – volumul 2 – Daria Gănescu