Dacă dai gândul la o parte #NOIinsecolulXXI volumul 2

Dacă dai gândul la o parte, dacă nu-ţi mai doreşti să ştii, să înţelegi, să vrei, dacă îţi laşi conştienţa să simtă, nu să ştie, să trăiască, nu să conştientizeze, te vei întâlni cu iubirea.

Sufletul este iubire. Nu este doar energie. Energia este o expresie manifestată a iubirii.

Pornim spre a-nţelege, apoi a accepta, cu mare greutate, că totul este energie. Gândirea ni se-mpiedică de durerile trupului, de dorurile lui, de interpretarea pe care o dă scoarţa cerebrală nenumăratelor reacţii chimice, electrice, magnetice, nucleare şi câte altele vor mai fi fiind. Totul pare a fi o reacţie, o intersectare, o perpetuă întâlnire. Şi totuşi noi nu ne întâlnim cu NOI.

Legăm lucrurile unul de altul din nevoia de continuitate şi coerenţă. Uneori, legăturile acestea sunt nenaturale, astfel, mai devreme sau mai târziu, ele produc suferinţă.

Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere în cuvinte a nesfârşitei energii care ne înconjoară şi ne conţine, purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este însăşi gândirea noastră.

Felul în care învăţăm să procesăm conexiunile, să facem legăturile este determinat de mediul extern şi intern. De părinţi, zonă geografică, popor şi de anatomia moştenită – ca mediu extern. De conştienţă, suflet şi iubire – ca mediu intern.

Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.

Uneori trebuie să ne desfacem în bucăţi până în punctul în care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare.

Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să îngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-I dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.

Din perspectiva înţelegerii spirituale, probabil că cel mai greu este să ne iubim propriul suflet-dumnezeu mai înainte de orice. Fără a-l putea atinge, fără a-l putea vedea, fără de a-l putea auzi căci toate aceste mecanisme de percepţie sunt folositoare înţelegerii şi realizării de conexiuni coerente cu mediul înconjurător – respectiv contextul în care sufletul se manifestă.

Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume, ne delimităm conform spaţiului planetar al experienţei punctuale. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia universală este iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.

Mintea noastră a fost organizată astfel încât să se împotrivească sufletului. Şi dacă nu ne mai împotrivim noi şi mintea noastră, se împotrivesc alţii în jurul nostru. Se uită strâmb la sufletul nostru şi-i cer să tacă, să respecte regulile societăţii. Să se supună. De-aceea e foarte greu. De-aceea este nevoie de schimbarea gândirii colective, de o iluminare în masă.

Matricea gândirii, deci şi a percepţiei umane se schimbă. Aceasta este marea trecere. Trecerea prin porţile evoluţiei spre următorul palier al experienţei posibile corpului uman.

La un moment dat, „eu“ am ajuns la concluzia că a mă lupta împotriva sufletului meu şi a iubirii pe care o simţea, pe care o trăia, pe care o ştia dintotdeauna, cu care se identifica a fi era mult mai dureros şi nefolositor vieţii mele aici decât a-l iubi pe EL, decât a-mi recunoaşte asta, decât a accepta că acesta era singurul adevăr. Astfel am ajuns la finalul călătoriei în căutărea adevărului. I-am permis, în sfârşit, să fie, să trăiască aici şi acum, clipă-univers, după clipă-univers.

Desigur, „eu“am avut a mă „lupta“ cu dorul, cu nevoia de a fi impreună, de a desfăşura această iubire până în cele mai tainice colţuri ale materiei, de a mă bucura de împreunarea noastră. Bucuria este sensul profund al experienţelor noastre. Unii numesc asta fericire. E o numesc o paradigmă, un nivel de conştiinţă, de experienţă şi setul de perspective asociat acestuia.

EL, însă, nu avea nevoie de nimic. Nici măcar de iubirea mea. Nu EL avea nevoie de iubirea mea, ci „eu“de iubirea pentru EL.

Din iubirea ce suntem trăim, din iubirea pe care o putem accesa în noi ne ducem existenţa. Frumoasă, urâtă, existenţa curge printre gândurile noastre, printre dorinţele arzătoare, printre ambiţii sau printre emoţii.

Existenţa aceasta este parte din lume. EL este şi lumea. EL este tot.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Danielei – Daniela Marin

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath

Adevăr şi război #adevarversusfalsitate

Războiul este o demonstraţie socială extremă a acţiunii forţei, iar apariţia sa poate fi prevăzută în avans prin simpla calibrare a elementelor unei situaţii, inclusiv a ţărilor implicate, guvernelor, conducerii şi elementelor active.

Premisa primară

Pacea este o stare naturală în care adevărul predomină, în timp ce războiul este consecinţa falsităţii.

În istoria civilizaţiei umane, pacea a dominat numai în 7% din întregul timp, iar războiul a predominat în 93%! (Calibrează ca Adevărat.)

Fundaţia războiului este ignoranţa, care este o consecinţă automată a faptului că mintea omului nu poate discerne adevărul de falsitate datorită condiţiei sale evoluţioniste. De aceea, oamenii nu pot face diferenţa între un conducător adevărat şi un maniac megaloman.

Datorită inocenţei intrinseci a omului (incapacitatea structurală a minţii omeneşti de a diferenţia adevărul de fals), mintea omenească poate fi programată cu uşurinţă în mod eronat ca răspuns la retorica persuasivă, sofism şi propagandă. Costurile eşecului în recunoaşterea şi aprecierea corectă a limitărilor sunt agonia, moartea şi ororile distrugerii în masă, plus datoriile rezultate, durerea, vinovăţia, prizonierii şi ura. Mai sunt incluse în preţ trauma psihică, la fel ca şi stresul pe termen lung, amintirile dureroase şi angoasa.

Condiţiile dinaintea începerii unui război expun atitudini şi tensiuni complicate, stabilizate şi interconectate, şi o complexitate de factori care sunt dincolo de înţelegerea intelectuală, cum ar fi măsurarea şi cântărirea facţiunilor. Astfel, un diagnostic pus la început poate opri declanşarea războiului înainte de a se atinge acel moment în care nu se mai poate opri. Cu toate acestea, există în fiecare clipă un punct critic accesibil intervenţiei astfel încât, într-o serie de evenimente desfăşurate în timp, există factori critici corelaţi şi care pot fi diagnosticaţi, care permit această oportunitate.

De exemplu, cel de-al Doilea Război Mondial putea fi oprit cu uşurinţă la un cost sau risc minim în momentul primei invazii a Cehoslovaciei, Rhineland-ului şi Sudentland-ului. (Intenţia lui Hitler calibrează la nivelul 100.)

Este de remarcat că naţiuni precum Rusia, Germania, Japonia şi chiar Belgia aveau, toate, operaţiuni şi agenţii de informaţii foarte bine dezvoltate ce calibrau la nivelurile 210-215, în timp ce informaţiile SUA se găseau sub nivel (cal. 190) până ce au reuşit să descopere codul japonez JM.

Singura tehnică disponibilă care este şi practică şi identificabilă este cea care calibrează conştiinţa, deoarece câmpul conştiinţei include totul şi fiecare clipă integrează toţi factorii şi influenţele, condensându-le într-un factor numeric identificabil.

Implicaţiile analizei de mai sus merg dincolo de ceea ce este evident. Iată acum o lume în care totul este dezvăluit şi unde nu mai pot fi ascunse secrete pentru a-i orbi pe cei inocenţi.

Fragment din Capitolul 15, Adevăr şi război

Adevăr versus falsitate: cum să facem diferenţa, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

„Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă” – Rupert Spira

Întrebare: Mulţi profesori spun că un individ nu poate face nimic pentru a se apropia de realizarea adevăratei naturi a Experienţei. Este adevărat?

Dacă există o credinţă, şi, mai important, un sentiment al separării, o senzaţie că “eu“sunt localizat într-un corp şi sunt corpul, atunci acea credinţă şi acel sentiment acoperă, învăluie realitatea Experienţei noastre, determinând-o, astfel, să pară că este formată dintr-un sine separat “aici”, înăuntru, un obiect separat, altul, diferit şi lumea, “acolo”, în afară.

Această credinţă şi acest sentiment par că ascund realitatea Experienţei noastre, dar, de fapt, nu fac asta. Realitatea Experienţei noastre este că suntem o conştienţă prezentă, nelimitată, nelocalizată ce umple, inundă întreaga Experienţă.

Odată cu aparenta acoperire a adevăratei noastre naturi se acoperă, se ascund şi pacea şi fericirea ce sunt inerente ei. Învăluirea, ascunderea fericirii este experienţa amărăciunii sau a suferinţei, şi inerentă suferinţei este căutarea fericirii.

Dacă nu ar exista o căutare a fericirii, dacă, altfel spus, am fi complet mulţumiţi cu situaţia curentă, atunci nu ar exista nicio suferinţă.

“Ascunderea fericirii, suferinţa şi căutarea fericirii” sunt sinonime între ele. Un alt nume pentru această căutare este “sinele interior separat”.

Acest sine interior separat nu este o entitate, este acţiunea de rezistenţă, de împotrivire, de căutare şi, prin urmare, acţiunea suferinţei. Entitatea separată şi aparentă nu caută fericirea, ci entitatea separată şi aparentă este căutarea fericirii.

Dacă înţelegem suferinţa ca ivindu-se în Conştienţa noastră dimpreună cu toate celelalte şi credem că nu se poate face nimic în legătură cu asta, ne păcălim singuri. Suferinţa este, prin definiţie, o împotrivire la situaţia curentă şi o inevitabilă căutare a unei alternative în viitor. Dacă nu s-ar opune rezistenţă situaţiei prezente, nu ar exista nici suferinţă. Prin urmare, dacă situaţia curentă este experienţa suferinţei şi dacă nu se opune absolut deloc rezistenţă acestei suferinţe, atunci suferinţa nu poate dura deoarece suferinţa este rezistenţa, împotrivirea, respingerea. Ca urmare, suferinţa este imediat transformată în fericire.

Deci suferinţa se revelează ca fericire imediat ce se sfârşeşte orice acţiune de rezistenţă.

Fericirea este natura esenţială, fundamentală chiar şi a suferinţei. Ea stă liniştită în miezul tuturor experienţelor, inclusiv în suferinţă, aşteptând să fie recunoscută, aşteptând să renunţăm la opunerea rezistenţei, aşteptându-ne să avem curajul şi iubirea de a ne întoarce înapoi, aşa cum eram şi a sta faţă-n faţă cu suferinţa fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a ne opune ei ori de a o îndepărta. Exact acesta este motivul pentru care, chiar şi în cele mai întunecate momente de disperare, noi nu suntem niciodată copleşiţi total de nefericire. Dacă am fi, nu ar mai exista niciun loc pentru nimic altceva, nici măcar pentru un gând care să separe un sine ce ar privi către suferinţă şi ar încerca să scape de ea şi atunci s-ar realiza nondualitatea perfectă, adică fericirea perfectă.

Cu alte cuvinte, nu există niciun fel de absolută suferinţă.

Suferinţa este întotdeauna amestecată cu altceva, cu o dorinţă de a scăpa de ea într-un viitor imaginar, adică cu o dorinţă pentru fericire. Totuşi, există absolută fericire care nu este amestecată cu nimic, nici cu cea mai subtilă umbră a existenţei unui alt ceva.

Fragment din Partea a VI-a – Experienţa

Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii: Rupert Spira

Nimic material nu ne poate atinge, schimba, afecta, deplasa, altera, distruge sau manipula Sinele, Prezenţa Conştientă, în vreun fel oarecare, tot aşa cum imaginea care se reflectă în oglindă nu poate afecta oglinda însăşi. Sinele este una cu întreaga experienţă, la fel cum oglinda este totuna cu imaginea oglindită în ea şi, cu toate acestea, suntem independenţi de aparenţe întocmai cum oglinda este distinctă de imaginea pe care o reflectă.

Pentru început, atunci când ne acceptăm ca Prezenţă Conştientă, mintea, trupul şi lumea sunt împinse în fundal. Când Prezenţa şi întâietatea Sinelui nostru au fost stabilite, obiectele ne devin din nou apropiate, chiar mai aproape decât aproape. Acestea se dizolvă în propriul nostru Sine şi ni se revelează, cum altfel, decât ca forma pe care o îmbracă Sinele de la un moment la altul.

De fapt, pentru a cunoaşte un obiect aparent al minţii, trupului sau lumii, acesta trebuie să se dizolve în propriul nostru Sine, în Conştienţă. Dizolvarea în Conştienţă este modalitatea prin care un obiect ne devine cunoscut. Pentru a cunoaşte ceva, indifferent ce, aparenta sa „obiect-itate“ trebuie să se dizolve în Conştienţă, devenind cunoaştere pură.

Cu toate acestea, nu se poate afirma că un obiect material se dizolvă propriu-zis în Conştienţă, ci mai degrabă că obiectul respectiv este înţeles ca şi cunoaştere a obiectului însuşi – iar în Experienţa noastră obiectul nu a fost nicicând altceva în afară de această cunoaştere – şi că singura materialitate prezentă în cunoaştere este Conştienţa, propriul nostru Sine. Aşa se face că ceea ce se dizolvă este aparenta „obiect-itate“ a unui obiect – „exterior-itatea“ sa, „carapacea“ sa, „ceva-itatea“ sa.

Disoluţia aceasta este cunoscută ca experientizare a iubirii şi reprezintă disoluţia oricăror limitări aparente care par să ţină un obiect sau altceva o persoană sau lumea în ansamblu, la distanţă sau separate de noi. Iubirea şi cunoaşterea sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru.

Fragment din Prezenţa – intimitatea Experienţei, Rupert Spira

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/craciun21-rupert-spira