Suferinţă, compasiune, minte, atenţie #DalaiLama

Din Cap.6, Viaţă şi moarte

Închipuie-ţi toţi oamenii – Imagine All the People, o conversaţie cu Sfinţia Sa Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi

Sfinţia Sa Dalai Lama, Fabien Ouaki

Fabien: Sfinţia Voastră, aş vrea să mă întorc asupra unor probleme pe care le-am mai atins. M-am gândit la compasiune ca fiind parte a naturii noastre lăuntrice. Pentru mine, compasiunea e un spaţiu gol care crează posibilitatea de a trimite un mesaj altei fiinţe. Pentru mine, compasiunea e mereu acolo, în noi…

Dalai Lama: Ce vrei să spui când zici: „compasiunea este mereu acolo”?

Fabien: Vreau să spun că e o parte a naturii, a firii umane. Nu este ceva ce trebuie să zămislim.

Dalai Lama: Nu ştiu. (râde) Filosofia asta e prea dificilă pentru mine. Compasiunea e parte a minţii noastre.

Fabien: Da, este acolo, în interiorul nostru. Deci, aceasta este munca pe care trebuie s-o facem.

Dalai Lama: Nu, nu, nu. Nu sunt de acord. Natura de buddha – suntem atenţi şi spunem natura de buddha, nu buddha – este interioară, intrinsecă. Trezirea nu este intrinsecă, dar sămânţa, potenţialul iluminării, este. Putem spune că această compasiune este parte a minţii, înţelegând că, în mintea noastră compasiunea poate răsări, se poate naşte. Asta nu înseamnă că atâta vreme cât mintea este acolo – în orice stare – compasiunea e şi ea acolo. Asta nu-i adevărat. În general vorbind, sămânţa compasiunii există întotdeauna, dar, când într-o anumită stare a minţii, ura noastră este pe deplin dezvoltată, atunci, în mod sigur, nu avem compasiune. În acel moment compasiunea adoarme. Două gânduri sau emoţii contradictorii nu pot răsări în mintea noastră în acelaşi moment. Când una e activată, cealaltă e dezactivată. În viziunea buddhistă, nu ne referim la o funcţie aflată în stare de somn, în stare latentă, ca la un lucru prezent.

Fabien: Dar dacă creăm un spaţiu gol în interiorul nostru, ceea ce este adormit, latent, poate răsări. Se pare că a lăsa spaţiul nostru lăuntric să se extindă este cheia. Când lăsăm un spaţiu deschis în noi, compasiunea nu creşte în mod natural?

Dalai Lama: E posibil. Eu cred că până şi persoane ca Hitler, care părea insensibil, sunt capabile să simtă un soi de compasiune. Din ceea ce am citit, se pare că atunci când era cu iubita lui, Eva şi cu ciobănaşul lui german, s-ar fi simţit „bine”, adică mai puţin suspicios ca de obicei, permiţând ca un fel de încredere să apară în el. Asta arată că şi Hitler avea sămânţa compasiunii. Când cineva îi arăta grijă adevărată sau afecţiune adevărată, se simţea fericit.

Fabien: Aşadar, dacă reuşim să scăpăm de emoţiile negative, care ne împiedică să înflorim compasiunea, ea va începe să se dezvolte singură, imediat ce are puţin spaţiu? Chiar şi pentru noi, „generaţia pierdută”?

Dalai Lama: Bineînţeles. Apropo, şi eu sunt membru al acestei generaţii pierdute. Dacă facem un efort pentru a deveni conştienţi de potenţialul nostru şi de valoarea compasiunii, atunci, fireşte că există o posibilitate de a ne schimba ca indivizi. Cât despre lume, pe de-a-ntregul, nu sunt sigur. În acest moment, pare dificil. Putem spune însă, că la sfârşitul secolului XX, concepţia generală a omenirii şi locul ei în lume, se schimbă foarte rapid în comparaţie cu ultimele cinci decenii.

Fabien: Înţelepciunea  populară spune că o persoană trebuie să experimenteze suferinţă pentru a ajunge mai bună. Sunteţi de acord?

Dalai Lama: Nu este, în mod fundamental, necesar. Oricum, este adevărat că, cei ce au trecut prin suferinţă, devin mai maturi, mai răbdători. Cred că generaţiile care au fost martore ale celui de-al II-lea război mondial şi ale perioadei ce i-a urmat, sunt într-o poziţie mai bună în rezolvarea problemelor decât generaţiile următoare. Acestea doar au auzit despre război. Nu l-au trăit în mod direct. Viaţa lor nu a fost atât de dură. Când apar micile probleme îşi pierd imediat cumpătul sau răbdarea. Sunt, în general, mai puţin împăciuitori decât cei mai în vârstă. Dar asta nu înseamnă că pentru a deveni un om bun trebuie să suferi. Din punct de vedere buddhist, fie că recunoaştem sau nu, există întotdeauna un anume fel de suferinţă. Cele Patru Adevăruri Nobile precizează următoarele: totul suferă; suferinţa se naşte din dorinţă; încetarea suferinţei este Nirvana; şi, Calea Celor Opt Paşi duce la Nirvana.

Povestiri de pe Pământ #danielamarin

Ameţise de când se tot rotea în jurul planetei în devenire, deşi, era minunat. Să zbori, să pluteşti, să te iei la întrecere cu alte spirite care îşi făceau şi ele treaba lor… să vezi cum se prefăcea energia în materie, cum se intersectau razele a două spirite acolo, jos, pe planetă şi ce minunate culori se năşteau din fuziunea asta… Doar acolo îşi puteau vedea adevărata frumuseţe, îşi puteau vedea puterea creatoare. Planeta era ca un fel de oglindă pentru ele, spiritele creatoare.

Pentru ea era mai mult ca o joacă. Nu că ar fi luat în joacă importanta treabă pe care o avea de făcut. Nicidecum! Însă impregnarea aceasta cu informaţiile care picau precum fulgii, era foarte distractivă. Poate şi din cauza planetei, care avea ea un fel de-a fi, aşa, jucăuş. Năştea tot felul de lucruri frumoase, vesele şi strălucitoare. De pildă, trecuse pe deasupra unei ridicături mai mari şi când a privit în urmă, a văzut cum natura transformase picăturile de rouă în cristale. Şi-atât de frumoase străluceau sub lumina albăstruie a rotirii lor, că parcă-parcă ar fi vrut să coboare mai mult, să vadă mai deaproape. Dar asta nu era posibil.

Un alt spirit o ajunse din urmă. Întoarse capul şi-l privi. Zâmbetul o traversă schimbându-i lumina. Şi el se lumina altfel şi-i zâmbi la rândul său, aşa, copilăreşte. Şi uite-i cum porniră la întrecere! Când ea îl depăşea, când el prindea viteză şi o lăsa în urmă. Până la urmă, încetiniră cursa şi văzând ce lăsaseră în urma lor, adică o uriaşă perdea de steluţe, râseră ca doi copii, sperând că n-au făcut o prostioară.

Au rămas cu acel râs pentru că-n câteva clipe, semnalul de întoarcere îi desprinse din hora planetei.

După ceva vreme, când procesul construcţiei era deja încheiat, se întorsese pe aceeaşi planetă, de data aceasta cu Iubirea. Acum avea un corp diafan, compus din lumină. Trebuia să păşească pe scoarţa planetei, să însămânţeze Iubirea. Paşii ei ancorau seminţele ce-aveau să fie hrănite de miezul planetei. Asta nu mai era treaba ei. Ea trebuia doar să călătorească. Câte senzaţii noi pe solul acesta dur, câte minunăţii se născuseră deja şi ce culori!… Nu mai văzuse nicăieri asemenea culori. Era clar că miezul planetei era un soare artist.

Curând, în jurul ei apărură câteva corpuri, asemănătoare şi totuşi diferite. Printre ele, se afla şi el. Era cât pe-aci să nu-l recunoască. Avea un corp greu, îmbrăcat în tot felul de metale. Împreună cu ceilalţi câţiva asemenea lui, alcătuiau un fel de grup de călăuzire şi protecţie pentru ea. Aşa gândise. Apoi înţelese că urmau s-o însoţească oriunde, s-o sprijine, s-o vegheze, să o protejeze sau poate doar să se salveze. Căutau lumina, căutau să revină la corpurile de lumină. Important era că-l revedea.

Era schimbat. Nu mai era vesel, nici pus pe şotii, parcă îşi pierduse lumina esenţei sale. Atunci băgă de seamă că lumina din corpurile lor era cât o flăcăruie, mică, atât cât să menţină viaţa. O tristeţe gri le îngreuna corpurile şi chiar păşeau greu, lăsând urme în spatele paşilor lor spre deosebire de ea, care de-abia atingea pământul.

La început nu înţelesese ce era acea suferinţă, înţelegea doar că este, dar n-o putea simţi. Treptat, a înţeles că planeta era locuită de oameni ca aceştia. Iar oamenii se iubeau diferit. De asta suferea el, pentru că ea nu avea un corp ca al lor, suferea pentru că-şi dorea s-o iubească, s-o poată iubi omeneşte. Era atât de impresionată de suferinţa lui, de căutarea acelei iubiri, de profunda dorinţă de-a împărtăşi cu ea zâmbetul.

I-a promis că se vor întâlni din nou, chiar şi de va fi la sfârşitul timpurilor, dar se vor întâlni. Şi-atunci se vor iubi.

[…]

xxx

În clipa în care a privit în ochii lui, a revăzut totul.

Promisiunea, trecutul, viitorul, numai prezentul şi-ar fi dorit să nu-l vadă. De ce să-l vadă, de ce să nu-l trăiască şi atât?

Atât.

Fragment din Povestiri de pe Pământ , din volumul cu acelaşi titlu de Daniela Marin

Cruzimea umană #calatoriasufletelor

Fragment din Cap.4, Sufletul dislocat

Cu toate că nu există nici un sine ascuns, ameninţător, în interiorul formei noastre umane, unele suflete nu sunt asimilate în întregime. Oamenii care nu sunt în armonie cu trupurile lor se simt detaşaţi de ei înşişi în viaţă. Această stare nu scuză sufletele de la a face tot posibilul pentru a împiedica amestecul răului pe Pământ. Vedem acest lucru în conştiinţa umană. Este important să facem distincţie între ceea ce exercită o forţă negativă asupra minţii noastre şi ceea ce nu. Când auzim o voce interioară care ne-ar putea sugera să ne distrugem pe noi sau pe altcineva, nu este o entitate spirituală demonică, o prezenţă străină şi nici un ghid renegat răuvoitor. Forţele negative emană din noi înşine.

Impulsurile distructive ale dezordinii emoţionale, dacă sunt lăsate netratate, ne inhibă dezvoltarea sufletului. Aceia dintre noi care am trăit experienţa traumelor personale nerezolvate în viaţă, purtăm seminţele propriei distrugeri. Acest chin ne afectează sufletul într-un aşa mod, încât ni se pare că nu suntem întregi. De exemplu, pofta excesivă şi comportamentul dependent, care reprezintă creşterea exagerată a durerii personale, inhibă exprimarea unui suflet sănătos şi poate chiar să ţină un suflet în sclavie faţă de trupul gazdă.

Extinderea violenţei din prezent înseamnă, oare, că avem mai multe suflete care „nu merg bine“ acum decât în trecut?

Chiar şi numai suprapopularea şi cultivarea drogurilor care ne afectează mintea ar trebui să vină în sprijinul acestei afirmaţii. Partea pozitivă este că pe Pământ, pe plan internaţional, nivelul de conştientizare a suferinţei umane pare să crească.

Mi s-a spus că în fiecare epocă de istorie sângeroasă a Pământului a existat întotdeauna un număr semnificativ de suflete incapabile să reziste şi să se opună cu succes cruzimii umane. Anumite suflete, ale căror gazde au o predispoziţie genetică pentru o chimie anormală a creierului, sunt în special expuse riscului într-un mediu violent. Putem vedea cum copiii pot fi atât de afectaţi de violenţa fizică şi emoţională în cadrul familiei, încât, adulţi fiind, ei comit acte premeditate de atrocitate fără sentimente de remuşcare. Deoarece sufletele nu au fost create perfecte, natura lor poate fi contaminată în timpul dezvoltării unei astfel de forme de viaţă.

Subiecţii mei îmi spun că nici un suflet nu este rău din naştere, cu toate că poate să capete această etichetă în viaţa omenească. Răul patologic la fiinţele umane este caracterizat de sentimente de neputinţă personală şi de slăbiciune care este stimulată de victimele neajutorate. Cu toate că sufletele care sunt implicate în acte cu adevărat rele ar trebui, în general, să fie considerate la un nivel inferior de dezvoltare, imaturitatea sufletului nu atrage automat comportamentul răuvoitor de la o personalitate umană afectată. Evoluţia sufletelor presupune tranziţia de la imperfecţiune la perfecţiune, bazată pe depăşirea multor sarcini dificile ale trupului în timpul vieţilor menite acestor sarcini.

Sufletele ar mai putea avea o tendinţă către alegerea mediilor în care ele nu lucrează bine în mod constant sau în care sunt subminate. Astfel, sufletele pot avea identitatea afectată de alegerile proaste din viaţă. Cu toate acestea, toate sufletele dau socoteală pentru conduita lor în trupurile pe care le ocupă.

Vom vedea, în capitolul următor, cum sufletele îşi trec în revistă viaţa lor anterioară împreună cu ghizii, înainte de a se alătura prietenilor lor. Dar ce se întâmplă cu sufletele care, prin intermediul trupurilor lor, au cauzat suferinţă extremă altora? Dacă un suflet nu este capabil să amelioreze cele mai violente porniri umane în corpul său gazdă, cum poate fi tras la răspundere în viaţa de apoi? Acest lucru naşte problema trimiterii în rai sau în iad pentru faptele bune sau rele, deoarece răspunderea este de multă vreme o parte din tradiţiile noastre religioase.

Călătoria sufletelor – studii de caz asupra vieţii dintre vieţi, Michael Newton, Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/calatoria-sufletelor-nou