Vocea #poemuldeazi #inlecturaautoarei

Aud o voce subţire, parcă bătătorită de vreme.

Un mic fior îmi străpunge fiinţa.

Nu vreau să o aud.

Nu ştiu ce pot ascunde vorbele sale.

Dar sunt nevoită.

Glasul destăinuie poveşti despre o floare.

Fiecare petală are propria tulpină care să o înalţe către cer .

Numai una se uita uimită în sus către soarele amăgit.

„M-ai ofilit”

spune aceasta.

Chipul pare să-i plângă.

Dar sufletu-i e prea uscat pentru lacrimi.

Închid ochii şi îmi imaginez povestea.

Sunt acolo sus, deasupra tulpinii mele.

Sunt o petală care simte adierea vântului.

Privesc în jos şi-ţi întâlnesc privirea.

„Spune că m-am ofilit singură”

îmi zici arătând către razele soarelui.

Acum durerea mă apasă.

N-am să-ţi mai surprind surâsul.

N-am să-ţi mai simt atingerea timidă.

N-ai să-mi mai fi.

Obrazul îmi simte lacrima care vine spre tine.

Îţi atinge creştetul.

Învii din durerea mea.

Atunci îmi furi un zâmbet.

Te privesc şi aştept să-mi fii.

Să mă înalţi.

Să creştem împreună

Dar nu eşti.

Nu ai fost nicicând.

Văd cum te ridici spre cer şi îmi ignori glasul care te striga.

Îmi deschid ochii şi mă trezesc la realitate.

‚‚Opreşte-te“

îi spun vocii.

‚‚Nu ştiu cine eşti şi nici ce vrei. Pleacă!“

În întuneric, urechile-mi aud un zâmbet.

‚‚Tu mi-ai fost lacrima. Chiar credeai că o petală ofilită

îţi poate fi tulpina care să te înalţe?“

poem din volumul 3 al colecţiei NOI în secolul XXI, Caietul Teodorei

Din poemele Antoniei

croiesc zeci de infinituri

în neteda piele

ce astăzi mi-e culcuș de suflet.

în adâncimi de întuneric

găsesc speranță

și-mi cutreier existența prin tine

căci în lumină am orbit

și mi te-am regăsit

fad, în cântec larg al nemuririi.

mă porți tăcut în piele

iar ea își urlă ființa.

sărută-mi rana ce mâine o să-mi plângă,

promite-mi nemurire în negura de dor

căci goală sunt de mine

în setea de-a-ți fi.

desen de Doris Ciucur

Îmi aștern dorințele pe un portativ. Te cânt. Ritmul apăsat te cheamă. Ești cheia spre inima mea, iar în întregul spectacol muzical, îți sunt muză. Mă cânți prin propriile-ţi vene, iar eu îți sunt refren. Mă tulburi, prin sunet. Îmbrățișezi orice acord, iar sufletul meu îți zâmbește. Te-a recunoscut. Murmurul tău a fost mereu fundal sonor la mine-n univers.

Îți fredonez imnul tăcerii… și plec. Ne regăsim unde apune ultimul portativ.

Muzica poartă-n pântec glasul iubirii. Naște speranţa unor noi începuturi, pornind cu DOi.


în lectura autoarei

Fragment din Caietul Antoniei, NOI în secolul XXI: Volumul3

Şi aici, un nou poem, de data aceasta cântat de Antonia Isdrailă: