Vorbe din bătrâni – Daria Gănescu #noiinsecolul21

„Unde pune omul mâna, pune şi Dumnezeu mila“.

Ne sună ciudat cuvântul „milă“. Ne-am obişnuit să-l diferenţiem de „compasiune“. Ne-ncurcăm în vorbe. Îţi garantez că mila divină e mult mai înaltă decât orice ai înţelege prin compasiune. Va fi compasiune adevărată atunci când nu vom mai avea nevoie s-o definim, s-o amintim. Când va veni natural, ca respiraţia.

Crezi că Dumnezeu aşteaptă să faci tu partea grea, după care i se face milă şi dă şi El un ghiont? Dacă n-ar exista ghiontul divin, tu nici măcar n-ai şti că vrei să faci ceva, ai fi ca o amoebă contemplând eternitatea.

Dumnezeu nu stă de-o parte, aşteptând să dea ghiontul final. El aşteaptă doar să faci pasul de la dorinţă la acţiune. (ştiu că ţi s-a spus că faptele contează) Acţiunea este cea care confimă poziţia ta, confirmă faptul că vrei să manifeşti ceea ce ai spus. Cu alte cuvinte, îţi dă şansa să te răzgândeşti. Ca la computer: „sunteţi sigur că vreţi să ştergeţi fişierul?“

Degeaba-mi spui că vrei să vezi muntele, dacă nu te văd pregătindu-ţi rucsacul. Degeaba-mi spui că ai o nevoie, dacă nu văd cel puţin o mână întinsă.

Dumnezeu aude perfect, dar vrea să fie sigur că asta vrei. Prin iniţierea acţiunii, tu îi dai acordul să intervină.

„Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce“ sau „Nu da, Doamne, omului cât poate duce!“

Şi asta, crede-mă, se referă şi la „bine“ şi la „rău“, şi la „plăcut“ şi la „neplăcut“. Crezi că ceea ce-ţi place poate veni fără restricţie, fără măsură? Mai gândeşte-te. E ca şi cum ai accepta să se răstoarne peste tine un vagon cu drajeruri de ciocolată, doar pentru că-ţi plac. De ce dăm noi vina pe Dumnezeu, că ne dă şi ne face, şi ne drege? Pentru că aşa ne-am obişnuit, pentru că e mai comod, pentru că e mai călduţ să faci pe victima, mângâindu-ţi tandru, pe cap, propriul orgoliu.

Nu-ţi dă şi nu-ţi ia nimeni, nimic! Te mişti în propria ta construcţie. Cu alte cuvinte, „cum îţi aşterni, aşa dormi“. Îţi creezi anumite trasee, şabloane cu ajutorul propriilor emoţii-gânduri, după care te bălăceşti în propria ta creaţie. Bineînţeles că n-o să poţi insista în tâmpenie pentru că echilibrul se păstrează mereu. Eşti mereu în comuniune, în echilibru cu tot/toţi din jur şi nu ai cum să fii de capul tău. E ca la vasele comunicante. Nu ai cum să iei dintr-un loc fără să pui în altul şi invers. Și pentru că fiecare formă gând pe care o emiţi, afectează întreaga creaţie, vei primi cu siguranţă răspuns în concordanţă cu ce ai emis.

Și așa ajungem la „Cine se-aseamănă, se-adună“ sau „Nu-i făcută neplătită“.

Străbunica mea nu ştia despre „Legea Cauzei şi Efectului“, „Legea Rezonanţei“ şi alte legi din astea. Știa că totul e în echilibru, că în Univers totul e just şi logic şi trăia cu încrederea că Dumnezeu ştie de ce. „La Tine, perii capului meu sunt număraţi“. (Psalmul 50)

Veţi spune că asta e frică. Eu spun că e conştienţa faptului că orice aş gândi, spune sau face, Dumnezeu îmi cunoaşte motivaţia. Nu am nevoie să mă justific în faţa nimănui pentru că singurul meu judecător este propriul meu Sine, propria mea conştiinţă. Voi fi singurul care va şti dacă am fost sincer sau nu, dacă am acţionat din iubire sau nu, dacă faptele mele sunt în acord cu ceea ce simt sau nu. Și nu voi avea nevoie să vină nimeni să îmi spună ce e corect sau benefic pentru mine, pentru că Cea-Mai-Înaltă-Parte-Din-Mine ştie cel mai bine.

„Calului îi şade bine cu drumul şi bivolului cu povara“.

Cam dură, nu? Ba nu-i deloc aşa. Ai mereu două variante: să îţi asumi poverile ca fiind ale tale sau să îţi vezi de drum, lăsând în grija Tatălui ce e de dus. Oricum povara e o iluzie pe care nu vrei s-o vezi ca atare. Măcar las-o jos, n-o mai căra! Pantomima e la rang de viaţă! Cărăm poveri inexistente, trăim drame închipuite! Renunţă la toate şi pleacă mai departe! Renunţă la ataşamentul faţă de suferinţă!

Crezi că ai fi iresponsabil? Ce te face să crezi că, după ce faci o tâmpenie şi încurci lucrurile magistral, tot tu vei fi cel care le poate descurca? Dacă tot ai făcut-o lată, lasă-L pe Tata să repare situaţia, cu cât mai puţine daune. Nu insista să repari nimic, că sigur vei încurca şi mai multe iţe! Asta dacă nu cumva ţi se pare irezistibil de interesant şi important rolul de victimă.

Atunci… dă-i înainte!

„Încurcă-i, drace, că şi mie-mi place.“

Machiavelic, nu? Fac abstracţie de încărcătura emoţională şi conotaţia pe care a primit-o această frază. Găsesc în ea umor şi detaşare. Foarte folositor! Decât să încerci să lămureşti tu problemele şi încurcăturile altora, adică să „te bagi ca musca-n lapte“, mai bine stai de-o parte, observând, învăţând, ajutând doar atunci când ţi se cere.

Nu i se cuvine unui măgar ce i se cuvine unui cal.

Și cine nu are smerenia să recunoască asta, va fi nefericit, nemulţumit şi frustrat toată viaţa. Dacă nu înţelegi că suntem diferiţi şi de ce e important să fie aşa, pierzi logica şi sensul Creaţiei.

Fiecare dintre noi e „cal“ în comparaţie cu cineva şi „măgar“ în comparaţie cu altcineva. Asta e frumuseţea care ne ţine conştienţi de valoarea
fiecărui fir de nisip.

Avem aceleaşi şanse, avem aceleaşi daruri, dar fiecare are calea sa, fiecare are bagajul lui.

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.
Pe asta ai auzit-o în cele mai incomode momente, nu-i aşa? Exact când simţeai că eşti blocat sau peste măsură de obosit, venea cineva şi ţi-o servea ca reproş că nu faci destul sau nu faci ce ar trebui să faci, ca nu eşti activ şi că aştepţi totul de-a gata. Eu îţi spun că Dumnezeu îţi bagă în traistă. Îndeasă şi îndeasă, şi îndeasă! Continuu! Traista ta e doldora, fără fund şi fără margini! Încap în ea toate visele, ajutorul, bucuria şi iubirea pe care ţi le doreşti. Nu e nevoie să bagi în ea nimic, e deja plină. Nu e nevoie să fie adăugat nimic în ea, conţine tot ce e nevoie pentru călătoria asta. Deschide-o şi convinge-te!

Suntem perfect echipaţi, avem tot ce ne trebuie. Într-adevăr, conţinem toată puterea, înţelepciunea, şi libertatea.
Putem crea, putem fi orice.
Contează doar să vrem şi să alegem să fim.

Fragment din volumul 2 al seriei NOI în secolul XXI, din Caietul Dariei – autor Daria Gănescu.

noi-vol2

Coperta cărţii: Irina Maria Gănescu

Featured Image by nile from Pixabay

Luna Mai, luna Atelierelor!

Aşa “mi s-a arătat”. Poate pentru că a trecut suficient timp, s-au scurs suficiente cuvinte, s-au tremurat suficiente emoţii, poate pentru că acum e timpul pentru viitor.

Am avut timp să ne descoperim fricile, credinţele şi necredinţele. Am avut timp să ne conştientizăm nevoile, slăbiciunile, să ne observăm tiparele cotidianului de dinainte de martie 2020. Timp să ne înţelegem micimea mai mică decât mărimea unei molecule.

Am avut timp să înţelegem fobia consumatorului, absenţa naturii din viaţa noastră, depărtarea de oamenii cu care obişnuiam să ne consumăm timpul. Timpul acesta în care am înţeles că nu e suficientă o gândire pozitivă indusă, că nu e suficient să sperăm şi că cea mai importantă calitate necesară supravieţuirii este adaptabilitatea. Ca şi în cazul unui virus, ne adaptăm sau murim. Ne dezvoltăm, ne creştem noi ramuri, ne descuiem mintea sau rămânem în aşteptarea unui salvator (vaccin). Ne asumăm responsabilitatea schimbării sau ne tânguim că ne disturbă “echilibrul”. Am avut timp să nu mai fugim.

Am avut timp să întrezărim falsul, am avut timp să ne dorim adevărul.

Timpul acesta era atât de necesar. Ne-am odihnit, am apucat să citim cărţile cumpărate şi doar aşezate în rafturi. Am avut timp să învăţăm lucrurile pe care nu aveam timp să le învăţăm. Şi am lăsat timp, la rândul nostru, am permis timpul acesta planetei. S-a mai curăţat de murdăriile plăcerilor noastre. Nu, nu s-a oprit. Nu încă. Aşteaptă să vadă dacă vom reveni la “normal”.

“Normalul” anormal în care am dormit obişnuiţi cu viaţa aceea, căci, “aşa e lumea”, “asta e viaţa”, “aşa am învăţat”, “nu eu sunt de vină”, “eu sunt o victimă”, “nu am ce face”, “eu nu contez” ar trebui să se încheie acum.

Probabil de-aceea au ţâşnit şi cuvintele acestea: “Un atelier pentru viitor!” Nu-mi plac absolut deloc sloganurile. Am fost extrem de mirată de apariţia acestuia. L-am cercetat pe toate părţile până când, am acceptat că ascunde un adevăr ce va fi revelat la timpul lui.

Atelierul Cuvântului s-a născut în 2015, de fapt. Atunci s-a construit proiectul lui, deopotrivă cu Atelierul Literar. Îngemănate, oarecum, cele două proiecte urmau a cerceta cuvântul ca obiect, ca stare, ca câmp de influenţă şi chiar lege organizatoare a trăirilor omeneşti. Cheile tainice ale cuvintelor descuie porţile adevărului. Şi totuşi, adevărul e tăcut şi se trăieşte în tăcere, în pacea minţii, în energia iubirii.

Definesc “atelierul” ca spaţiu, cadru, context în care se munceşte pentru a se obţine rezultate cât mai înalte.

Nu întâmplător au ţâşnit toate aceste ateliere acum. Atelierul (minicurs) de meditaţie este necesar ca aerul. Începe în aceeaşi zi cu Atelierul Cuvântului, adică pe 9 mai, dar se desfăşoară seara, de la ora 20. Un curs intensiv de 15 zile, cu cât mai puţine cuvinte şi cât mai multă practică.

Cât despre Atelierul Copiilor, am mai ţinut o ediţie sau două în perioada ce-a trecut, dar nu a fost deschisă publicului larg. Am făcut-o pentru priteni, copiii care au participat la aproape toate ediţiile trecute. Vom schimba puţin structura acestui atelier, reducând de la 4 la numai 2 ore de stat în faţa ecranului. Viitorul acesta digital şi virtual, pregătit de-atâta vreme, nu ar fi fost atât de greu de suportat dacă li s-ar fi permis copiilor să zburde pe-afară. Au învăţat puţin cam devreme ce-nseamnă privarea de libertate, mă gândesc. Dar ce ştiu eu despre menirea lor în noua lume?

De va fi timp, se va mai întâmpla şi Atelierul Literar, un atelier fără preţ.

Atelierul Personal, acum posibil online, dincolo de orice graniţe, a fost şi el “eliberat” de condiţia zilei de miercuri şi de o jumătate de preţ.

Am povestit mult. Cuvântul scris şi cuvântul rostit, de multe ori două realităţi diferite, ne pot crea ambiguităţi. Eu zic să v-ascultaţi sufletul.

 Eu vă primesc cu drag în Atelierele Cartea Daath!

Daniela Marin

Detaliile înscrierilor în site-ul editurii:

Atelierul Cuvântului

Atelierul de meditaţie

Atelier Personal

Alegerea convingerilor

Toţi oamenii trăiesc în conformitate cu propria lor credinţă. Singura deosebire constă în „ce” anume cred. Această alegere reflectă un nivel al conştiinţei care, în schimb, este corelat cu percepţia, valorile şi capacitatea intrinsecă de înţelegere şi de motivare primară.

În istoria omenirii predomină alinierea cu instinctele animalice de supravieţuire fizică şi, ca atare, acumularea de mijloace îndreptate înspre acest ţel. Înrudită cu supravieţuirea trupească este căutarea plăcerii, care stimulează mai întâi curiozitatea şi mai apoi gândirea.

Vorbirea ia naştere din capacitatea de ideaţie şi din limbajul care progresează de la concret, literal şi fizic, la abstracţia simbolică – însuşire a gândirii. În cele din urmă, din curiozitate, îşi fac apariţia şi întrebările existenţiale fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Acestea sunt, în mare, întrebările de stabilire a identităţii, precum şi a scopului şi sensului vieţii însăşi.

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – nondualitate devoţionalăDavid R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Toate căile spre Dumnezeu renunţă la falsitate şi sunt devotate acelor aspecte care radiază iubire, pace, sfinţenie, compasiune, iertare, milă şi caritate. De asemenea, înseamnă alegerea de a renunţa la ignoranţă pentru Adevăr, la întuneric pentru Lumină, precum şi la tentaţiile eului, cum ar fi ura, mânia, mândria, lăcomia şi egoismul. Renunţarea înseamnă, de asemenea, eliberarea din capcana dualistă a denunţării sau blocării în pozitionalităţile „polarităţii contrariilor“. Cea mai simplă renunţare este refuzul sau neacceptarea. Pentru a alege „ceea ce este sus“, nu este necesar să „te lupţi cu ceea ce este jos“, ci, pur şi simplu, să refuzi această alternativă.

Sinele: Realitate şi SubiectivitateDavid R. Hawkins, M.D.,Ph.D.