Smerenia-adevărul- sursa iluminării

Smerenia, în ciuda imaginii sale negative sociale şi publice din anumite sectoare ale societăţii, este indicatorul excelenţei, al înţelepciunii şi al maturităţii. Deoarece adevărul este chiar piatra de temelie şi realitatea ultimă pe care se bazează smerenia, ea nu reprezintă o vulnerabilitate în sine. Smerenia scoate la suprafaţă faptul că mintea poate doar „să ştie despre“ şi că nu poate face diferenţa dintre înfăţişare şi esenţă.

Vom descoperi că numai eliminarea completă şi definitivă a îndoielii este singura şi deplina rezolvare, este chiar sursa iluminării. Scoaterea în evidenţă a tuturor fricilor, a îndoielilor şi nesiguranţei reprezintă chiar nesiguranţa, incertitudinea faţă de existenţa însăşi. Numai realizarea Sinelui, ca Realitate din care se iveşte existenţa, are puterea să elimine tot dubiul pentru totdeauna.

Încrederea este drumul, dar nu destinaţia, pentru că termenul „încredere“ implică o premiză încă nerezolvată, care există doar în viitor. În contrast, numai prezentul este cu adevărat posibil de cunoscut, iar ceea ce este căutat prin încredere în viitor, există doar în momentul prezent şi în fiecare clipă. Fără de credinţă şi încredere viaţa nu ar putea fi de trăit sau tolerabilă. Totuşi, la nivelul absolutului încrederea şi credinţa sunt înlocuite de certitudinea soluţiilor sale finale, realizarea lor. Soluţia ultimă, finală, nu este în timp, ci este fără de timp. Adevărul şi Realitatea sunt identice şi sunt eternul prezent ce aşteaptă a fi descoperit.

Prin contrast cu aroganţa înnăscută a egoului, adevărata inteligenţă este o calitate a conştiinţei/conştienţei şi nu este obiectul atacurilor egoului, deoarece esenţa sa este non-liniară. Totuşi, este folosită de ego în exprimările sale ca minte, care devine apoi servitorul ţelului pentru supravieţuire a egoului. Astfel, egoul foloseşte mintea ca pe un camuflaj şi se ascunde în construcţiile sale inteligente. Această recunoaştere clarifică de ce mascarada sa ca religie şi deturnarea adevărurilor spirituale au ocupat poziţia centrală, până la dominarea marilor culturi, pentru perioade întinse de timp (vezi capitolul 17).

Dacă smerenia este înţeleasă ca o limitare, atunci cum ar putea fi ea chiar instrumentul prin care poate fi atins adevărul? De asemenea, ce ar putea înlocui sentimentul de încredere în sine, pe cât de fals ar putea fi acesta, şi care apare din iluzia presupusei „cunoaşteri“ înseşi?

Smerenia nu se bazează pe nimic exterior, ci este sigură în ea însăşi în virtutea adevărului său intrinsec. Nu are conţinut, în schimb este o atitudine şi o poziţie a cercetării. Rezultă din devenirea ca învăţător şi student al adevărului, învăţător care nu are un piedestal de pe care să cadă, cu excepţia paradoxului mândriei de propria smerenie, care poate deveni, ea însăşi, o revigorare a egoului (cum este pretinsa pietate a pseudosmereniei).

Adevărul se relevă progresiv pe măsură ce sunt îndepărtate vălurile. Acest proces poate avea drept rezultat un sentiment temporar de frică, frica de a se fi pierdut, însă, trebuie să ne amintim că a fi pierdut nu elimină posibilitatea de a fi găsit (de exemplu, promisiunea Predicii de pe munte). Nesiguranţa este tolerabilă când este însoţită de credinţă şi smerenie. Fiecare pas făcut pe cale este, şi ne conduce către, starea de ne preda, capitularea. Căutarea Adevărului nu este pentru cei cu inima slabă; multe încercări revin mereu pe această cale.

Fragment din volumul Adevăr versus falsitate – David R. Hawkins

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/david-r-hawkins-adevar-versus-falsitate

Featured Image by Julie Green from Pixabay

Graţia este expresia puterii sensibilităţii estetice – „Putere versus forţă”


Graţia este expresia puterii sensibilităţii estetice; întotdeauna manifestarea puterii implică graţie, indiferent că aceasta din urmă se manifestă în frumuseţea liniei sau a stilului de expresie. Noi asociem graţia cu eleganţa, rafinamentul şi economia de efort. Ne minunăm în faţa graţiei atletului olimpic, după cum, la fel de bine, contemplarea unei arcade gotice ne înalţă. Modelele de putere caracterizate de graţie recunosc şi sprijină viaţa, respectă şi susţin demnitatea celorlalţi; graţia este un aspect al iubirii necondiţionate. De asemenea, graţia implică generozitate – nu neapărat o generozitate materială, ci generozitate a spiritului, ca de exemplu disponibilitatea de a aduce mulţumiri sau de a recunoaşte importanţa celorlalţi în vieţile noastre. Graţia este asociată cu modestia şi cu smerenia.


Puterea nu are nevoie să se împăuneze, în timp ce forţa trebuie întotdeauna să facă acest lucru, deoarece ea generează îndoială de sine. Marii artişti sunt îndatoritori pentru puterea lor, oricare ar fi expresia acesteia, pentru că ei ştiu că această putere este un dar primit întru binele omenirii, care aduce cu sine şi responsabilitate pentru ceilalţi.


Frumuseţea s-a exprimat – de-a lungul timpului şi în diferitele culturi – în atât de multe forme, încât avem motive suficiente şi temeinice pentru a afirma că esteticul constituie una dintre cele mai subiective facultăţi umane; frumuseţea depinde de ochiul celui care o contemplă. Ar trebui să notăm, totuşi, că singurul aspect supus diferitelor modificări e vehiculul frumuseţii, forma în care e percepută frumuseţea, esenţa acesteia rămânând mereu acceaşi, neschimbătoare. Este interesant că oamenii dotaţi cu o conştiinţă avansată sunt capabili să vadă frumuseţe în toate formele. Pentru ei, nu numai că tot ce înseamnă viaţă este sacru, dar toate formele acesteia exprimă frumuseţea.

Politica eului / Ura – din Transcenderea nivelurilor conştiinţei

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre Iluminare – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Politica eului / Ura

Eul structurat dualist se autopropagă printr-o poziţionalitate care tinde să vadă totul în termenii de făptaş / victimă (clasica eroare relativistă a lui Karl Marx).

Din cauza acestei poziţionalităţi arbitrare, eul divizează evenimentele în perechi antagonice, iar sentimentul de vinovăţie care rezultă poate fi direcţionat către sine (sub forma culpabilităţii), după cum poate fi proiectat către exterior (sub forma manifestărilor de ură sau paranoia). Astfel, eul are tendinţa de a judeca şi, involuntar, devine propria sa victimă. Dacă urăşte, se simte vinovat în mod inconştient de violarea adevărului şi poate să-şi reprime vinovăţia acumulată, fapt care adaugă şi mai multă energie urii proiectate. Aşa cum vom mai discuta într-unul din capitolele următoare, acest lucru contribuie şi la nivelul de frică, pentru că eul se aşteaptă în mod inconştient să primească înapoi exact ceea ce proiectează în exterior.

În ciuda instrumentelor sale redutabile, eul nu poate scăpa de consecinţe, fie că-şi dirijează atacul spre interior sau exterior.

Falsitatea inerentă a poziţiei eului este aceea că, de fapt, nu persoana resimte vinovăţia sau ura, ci doar eul însuşi. Sinele adevărat rămâne neafectat, pentru că adevărul este imun la falsitate. Astfel, jocul de-a ura/culpabilitatea este o politică operaţională doar la nivel interior, în cadrul căreia o serie de voci diferite caută să domine şi să câştige puterea.

Eul este invidios pe ceea ce intuieşte a fi superior limitelor sale şi, în consecinţă, urăşte şi denunţă ceea ce nu poate să înţeleagă. Are chiar un interes personal în a critica şi denigra ceea ce nu poate să înţeleagă. Astfel, scepticul urăşte la nivel subtil adevărul spiritual sau conştiinţa superioară, precum şi valorile acestora (iubirea, adevărul, Divinitatea, frumuseţea). Ura îndreptată împotriva purităţii sau esteticii este exprimată prin obscenitate şi vulgaritate grosolană, ca şi prin profanare (distrugerea Pietei, pângărirea feminităţii, insultarea erudiţiei, defăimarea integrităţii, etc).

O mare parte a pretinselor critici (vezi mascarada “discursului liber”) nu reprezintă altceva decât ură deghizată şi însoţită de justificări bazate pe raţiune, în vederea diminuării vinovăţiei. Ura ideologică alimentează dezbaterea publică asupra majorităţii  subiectelor şi problemelor actuale ale societăţii, iar eul preia de aici ceea ce percepe el a fi un câştig – faptul că e în centrul atenţiei.

Adesea, ura ia forma culpabilităţii proiectate prin învinovăţire. În mod analog, politicile eului îşi au corespondentul în societate, care este foarte preocupată de învinovăţire. Deşi indivizii joacă şi ei un rol, evenimentele nefericite reprezintă adeseori un eşec al procesului social însuşi, din cauza unor politici în mod inerent greşite. Si, deşi pedepsirea vinovaţilor satisface publicul, de obicei acest lucru îl şi înşeală, pentru că soluţia trebuie căutată şi descoperită prin examinarea a chiar procesului în cauză.

Vinovăţia care îşi are originea în nişte judecăţi greşite din trecut este depăşită cu ajutorul unor instrumente reparatorii precum confesiunea, rededicarea morală şi compensarea prin intermediul faptelor bune (procesul de “anulare” a răului/greşelii).

Umilinţa vine şi ea în sprijinul reabilitării prin recunoaşterea faptului că o parte importantă a vinovăţiei îşi are originea în mândrie, de exemplu: “Nu ar fi trebuit să fac greşeala asta”.

Există o eroare în cuvântul “ar trebui”, ce reprezintă ipoteticul. Ipoteticul nu este niciodată o realitate, el fiind, de fapt, o abstracţiune idealizată. În consecinţă, ipoteticul reprezintă o fantezie.

Astfel, istoria noastră personală trecută reprezintă cel mai bun lucru pe care l-am fi putut face în condiţiile date, ceea ce include percepţiile şi starea noastră mental-emoţională din momentul respectiv. Greşelile pot avea un efect pozitiv, pentru că ele servesc menţinerii unei smerenii realiste. Eul reprezintă de fapt o busolă defectă, care arată de multe ori direcţia greşită.