Natura creaţiei 2 #DavidRHawkins

Datorită faptului că natura creaţiei nu este limpede conştiinţei obişnuite, mintea fabrică tot felul de ghicitori ce nu-şi găsesc răspunsul (de exemplu: Cum poate un Dumnezeu „bun“ să permită existenţa atâtor lucruri „rele“?). Dincolo de percepţia dualistă şi de categoriile arbitrare ale manifestării, nu există bine sau rău şi este evident că universul însuşi e inocent. Mintea umană îşi construieşte scenariile în funcţie de obiective şi dorinţe, evenimentele putând fi – sau nu – în concordanţă cu acestea. Atât tragediile, cât şi victoriile, se petrec în cadrul limitelor minţii dualiste şi nu au o realitate independentă. Tot ceea ce există în această lume pare să se înalţe şi să se dizolve apoi în cadrul limitelor percepţiei.

Având în vedere că Realitatea transcede timpul, spaţiul şi forma, este irelevant dacă un „lucru“ sau o „persoană“ există pentru o fracţiune de secundă sau pentru o mie de ani. Astfel, strădania de a trăi mai mult pare să fie o iluzie golită de sens, pentru că existenţa nu este deloc experimentată în vreo marjă temporală. Momentul actual este singura realitate ce poate fi experimentată; orice altceva fiind o abstracţiune şi o construcţie a minţii. Prin urmare, nimeni nu poate trăi de fapt 70 de ani, pentru că singurul care este posibil e acest moment precis şi totodată efemer. În realitatea non-dualităţii, totul este complet şi dorinţa este înlocuită de apreciere. Dat fiind că viaţa evoluează, fiecare lucru însufleţit constituie expresia totală a potenţialităţii sale într-un moment dat. Prin urmare, nu există nici un actor în spatele acţiunii.

Ceea ce există însă este o senzaţie de completitudine şi satisfacţie totală, în fiecare moment. Satisfacerea nevoilor fizice este un produs al acţiunii înseşi. De exemplu, pofta de mâncare vine din actul de a mânca, fără să existe o dorinţă înaintea fiecărei îmbucături. Dacă ne oprim din mâncat, nu încercăm vreo senzaţie că am pierdut ceva. Bucuria vieţii vine din existenţa într-un moment dat, iar conştienţa completitudinii continue este un aspect al acestei bucurii de a trăi.

Totalitatea unităţii a Tot Ceea Ce Este nu poate fi experimentată. Totuşi, aceasta este cunoscută în virtutea faptului de a fi parte din ea, de a fi una cu ea. „Eul“ Sinelui este „Eul“ lui Dumnezeu, ce urmăreşte dezvăluirea Creaţiei Acum. Secvenţialitatea este o iluzie creată de percepţia egoului asupra „Eului“, care e punctul de observaţie al trecerii non-localului în local, al non-linearului în linear, al Totalităţii în particular. Percepţia este ochiul eu-lui care, traducând infinitul neexperimentabil în finitul experimentabil, produce percepţia timpului, a locului, a duratei, a dimensiunii, a poziţiei, a formei, a limitelor şi a singularităţii.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din cap. 1

Auto-examinarea ca tehnică spirituală

Aceasta era una dintre învăţăturile favorite ale lui Ramana Maharshi, care recomanda să ne punem întrebarea „Cine sunt eu?” în scopul direcţionării atenţiei de la experimentator la Sursa Conştientizării însăşi, şi, în felul acesta, de la sine la Sine. Scoasă din context, bine cunoscuta întrebare „Cine sunt eu?” poate, totuşi, duce cel mai adesea la explorarea conţinutului sau definirii identităţii mai mult decât la intuirea contextului. Ar putea fi mai util de întrebat „Ce sunt eu?”. „Ce” este impersonal şi se aliniază la energia universală, pe când „cine” se acordă cu personalul şi linearul.

Angajarea devoţională pe calea lucrării spirituale interioare nu constituie, de obicei, un impediment major la începutul procesului, dar mai târziu ar putea necesita modificări ale ocupaţiei şi relaţiilor. Adaptările îi permit vieţii obişnuite să se desfăşoare ca de obicei până la un moment dat, după care se manifestă o lipsă de interes faţă de procesarea lineară şi de externalizarea scopurilor. Lucrarea spirituală sfârşeşte prin a dobândi suprema prioritate, care are deseori drept rezultat schimbări majore.

Frecvent, aplecarea spre spiritualitate ia avânt, devenind preocuparea principală în ceea ce s-ar putea numi „etapa radicală”. Ceea ce pare să semene cu un imbold este, de fapt, urmarea atragerii Sinelui, care energizează acum strădania spirituală. Individul nu este propulsat de trecut, ci irezistibil atras de viitor. Sinele acţionează la fel ca forţa gravitaţională, care devine încă şi mai puternică odată cu apropierea de centru.

Efectul Sinelui se mai poate asemăna şi cu forţa de atracţie magnetică, al cărei efect se intensifică pe măsură ce individul se apropie de obiectiv. Iubirea faţă de Divinitate are drept urmare descreşterea interesului faţă de lume, din moment ce Sinele nu are necesităţi, nevoi sau dorinţe, lucru adevărat şi pentru corpul însuşi.

În stadiile mai avansate, părăsirea lumii este un act firesc. Egoul nu mai are, atunci, „nimic de făcut” şi este trecut în repaus. Capacitatea de lucru ulterioară constituie o problemă şi reflectă înclinaţiile karmice reziduale. La nivelurile foarte avansate, peste 600, îşi face apariţia opţiunea părăsirii corporalităţii şi majoritatea celor care ajung la nivelul acesta optează pentru acest lucru. De aceea, sub aspect statistic, în orice moment dat există foarte puţini înţelepţi avansaţi pe planetă în virtutea transcenderii de către aceştia a scopului intrinsec al evoluţiei vieţii umane. Încă şi mai rar întâlnit este ca un înţelept iluminat să se întoarcă spre lume şi să interacţioneze cu aceasta, ceea ce necesită activarea unui aspect al conştiinţei pe care l-am putea denumi „persona”. Aceasta este, în esenţă şi funcţional, doar o însuşire ce înlesneşte comunicarea. Nu există un „sine” care să comunice, iar comunicarea este o realitate suficientă sie însăşi. Astfel, comunicarea este lipsită de un „scop” şi se degajă, pur şi simplu, ca o însuşire a propriei sale esenţe. „Personalitatea” este o proiecţie a observatorului, nu o însuşire a învăţătorului.

Întrebare: Descrierea şi analiza esenţei strădaniei spirituale lămureşte procesul spiritual care a fost de multe ori întunecat de mistificare şi de religiozitate obscură.

Răspuns: Adevăratul devot întâmpină cu bucurie claritatea şi precizia. Căutătorul naiv este deseori îndrăgostit de religiozitate şi mistificare. Practicile ceremoniale şi capcanele pot avea un farmec atrăgător care să romanţeze spiritualitatea cu o aură mistică, magică sau chiar teatrală. Unele practici duc la stări de transă sau stări modificate de conştienţă. Căutătorul impresionabil este atras de fenomenele neobişnuite care sunt, de fapt, irelevante, cum ar fi siddhis. Spre deosebire de acestea, adevărata esenţă a strădaniei spirituale sună mundan şi neimpresionant.

Fragment din volumul Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională David R.Hawkins M.D., Ph.D.

Netimpul Iubirii

Este utilă înţelegerea faptului că un anumit nivel al conştiinţei corespunde unui anumit „câmp atractor” care, asemenea unui magnet, atrage ceea ce este similar cu el. Deşi sinelui individual îi place să considere că gândurile care-i trec prin minte sunt „gândurile sale”, acestea sunt, de fapt, doar „gândurile” care predomină la un anumit nivel al conştiinţei. Este ca atunci când diferite adâncimi ale mării atrag specii diferite de peşti. Astfel, dacă nivelul calibrat al conştiinţei unei persoane se situează în principal în sfera mândriei, atunci câmpul însuşi atrage, la modul impersonal, gânduri similare de susţinere, diferite de cele care predomină în cazul unei atitudini generale de neutralitate sau de acceptare.

Motivaţia spirituală, intenţia şi alinierea ar putea fi asemănate cu modificarea câmpului magnetic sau gravitaţional prin care contextul se schimbă, dezvăluind o înţelegere diferită.

Iubirea Divină este un câmp atotcuprinzător, iar caracteristicile sale sunt de neuitat, aşa cum ştie oricine a trecut la un moment dat printr-o experienţă în apropierea morţii. Este cu adevărat şi implicit inefabilă, iar prezenţa sa dă impresia unei topiri în totalitatea sa desăvârşită, experienţială. Nimic din viaţa mundană nu se apropie nici măcar de departe de ea. Este de o blândeţe profundă şi, totuşi, infinit de puternică datorită nesfârşitei sale tării.

Specifică Prezenţei ca Iubire este însuşirea de netimp/veşnicie. Chiar şi o fracţiune de moment de Prezenţă în timp terestru este resimţită prin intermediul Sinelui drept o eternitate. Aceasta este o dovadă inconfundabilă. Prin urmare, să fi Cunoscut Realul fie şi pentru câteva secunde fugare, înseamnă să-l fi cunoscut o dată pentru totdeauna.

Fragmente din volumul Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională , David R. Hawkins M.D., Ph.D.