Sfântul – Înţeleptul iluminat #ochiulsinelui

Î: Există vreo diferenţă observabilă între un sfânt şi un înţelept iluminat?

R: Da, ar putea fi. Calea purificării şi perfecţionării spirituale conduce la o personalitate care este privită ca fiind mai „sfântă“ sau pură. Prin contrast, înţeleptul iluminat nu are nici un interes pentru corp sau personalitate şi astfel, poate părea ca fiind mai aspru sau chiar neglijent pentru o persoană obişnuită.

De exemplu, Nisargadatta Maharaj (posesor al unui nivel al conştiinţei de peste 700), fuma enorme ţigări indiene şi bătea în masă când devenea emoţionat, expunându-şi astfel personalitatea obişnuită. Un maestru Zen poate fi extrem de aspru şi tăios; cu toate acestea, dragostea este aceeaşi în toţi, doar se exprimă în mod diferit.

Î: Atunci, acţiunea de a ne perfecţiona corpul şi personalitatea constituie doar o pierdere de vreme?

R: Nu este decât o diversiune şi o eroare de accentuare.

Corpul este un produs al naturii şi ceea ce face el nu prezintă nici un interes. Mintea şi personalitatea sunt produsele mediului social, influenţei familiale şi programării culturale. O persoană rafinată şi cultă este un bun social agreabil şi valoros, dar nu este Sinele. Pe măsură ce ne apropiem de iluminare, devine evident faptul că sinele nu este Sinele, cu toate că este inclus în acesta.

Î: Care dintre căile spirituale este cea optimă?

R: Există două moduri de a călători – fie o rută directă către destinaţie, fie o excursie de relaxare în care se explorează peisajul şi se vizitează toate punctele de atracţie turistică. Majoritatea căutătorilor spirituali se află pe calea tihnită, chiar dacă ei nu realizează acest lucru. Aceasta reprezintă, fără îndoială, cea mai bună cale pentru mulţi oameni. Nu este nici greşită şi nici nu reprezintă o pierdere de vreme; ea este, pur şi simplu, calea care  li se potriveşte cel mai bine.

În realitate, timpul este doar o iluzie şi o aparenţă. Din momentul în care ţelul spiritual este ales, nu mai există „timp“ pierdut. De fapt, nici nu contează dacă iluminarea durează o mie de vieţi sau una singură. În final, este acelaşi lucru.

Din Cap.18, Adevăr şi eroare

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor #prezenta #rupertspira

Fragment din Prezenţa- vol.2 – Intimitatea Experienţei, Rupert Spira

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente. Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut. „Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării, într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

„Eul“ şi „copacul“ constituie o singură Experienţă, tot aşa cum vântul şi faţa constituie o singură Experienţă. Nu există nicidecum un subiect sau un obiect al Experienţei. Există numai experientizare intimă, continuă şi netulburată. Am mai putea spune, eventual, că „eul“ aparent şi copacul aparent împărtăşesc aceeaşi realitate, sunt aceeaşi realitate. Ceea ce, aparent, le separă, nu este decât un concept, o idee.

Si, totuşi, această separaţie între cel care priveşte şi ceea ce este privit, nu are loc niciodată. Separaţia este o iluzie. Ea nu este niciodată experientizată.

Cu alte cuvinte, eu nu văd un copac. În experientizarea actului vederii, eu sunt copacul. Eu sunt realitatea acestuia. Singura substanţă prezentă în experientizarea copacului este faptul că îl vedem, iar vederea sau, la modul mai general, experientizarea, este însăşi Conştienţa, Sinele nostru.

Conştienţa care este vederea şi realitatea a ceea ce este văzut nu constituie două lucruri separate. Sunt unul şi acelaşi lucru.

Ar fi mai adecvat să spunem „eu copac-este“, adică „“eu“, Conştienţa, copac-este“.

Fiinţarea „eului“ şi fiirea „copacului“ îşi împărtăşesc Existenţa.

Fiinţarea Sinelui este şi fiirea lucrurilor.

Mintea, trupul şi lumea aparente sunt „eul“ care minte/trup/lume-este.

Toate marile religii se fundamentează pe această realizare. În creştinism, de exemplu, afirmaţia „eu şi Tatăl una suntem“ înseamnă exact acest lucru. Înseamnă că „eu“, Conştienţa care vede aceste cuvinte sau experientizează ceva chiar în acest moment, este una cu orice este experientizat, adică este una cu realitatea universului.

Înţelepţii sufi spun „nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu“. Hinduşii spun „Atman (Sinele individual aparent) şi Brahman (realitatea ultimă a universului) sunt unul şi acelaşi“. Budiştii afirmă „Nirvana şi Samsara una sunt“.

Aceasta nu reprezintă o Experienţă ieşită din comun, cunoscută numai de câţiva înţelepţi iluminaţi. Este Experienţa nemijlocită, intimă şi imediată a fiecăruia dintre noi, deşi este posibil ca ea să fi trecut neobservată.

De fapt, cunoaşterea acestei unităţi între „eu“ şi „lume“ este o Experienţă cât se poate de familiară. Este cunoscută sub numele de frumuseţe. Când suntem uluiţi de frumuseţea unui obiect sau peisaj, tot ceea ce ne distanţează sau ne separă de obiectul respectiv se dizolvă, iar în acel moment nemuritor, etern – deoarece mintea nu este prezentă acolo – realizăm identitatea noastră cu obiectul aparent.

Experientizarea frumuseţii este disoluţia „obiect-ităţii“ aparente a obiectului şi a „subiect-ităţii“ Sinelui nostru, lăsând loc numai intimităţii continue a experientizării.

Desigur, atunci când mintea revine, aceasta reconstituie sinele interior separat şi obiectul exterior separat, altceva sau lumea, iar noi suntem convinşi şi simţim, în consecinţă, că „eu“ privesc „peisajul“. Gândirea atribuie acum frumuseţea, peisajului şi în acest moment frumuseţea decade de la revelaţia naturii eterne care impregnează toate lucrurile aparente, la o însuşire relativă a minţii care aparţine numai anumitor obiecte, dar nu şi altora.

În acel moment iau naştere timpul şi distanţa sau „calitatea de a fi altceva“, care este o altă denumire a spaţiului, iar adevărata experientizare a frumuseţii este din nou ascunsă.

Atunci când se cunoaşte aceeaşi disoluţie între „eu“ şi un altcineva aparent, aceeaşi Experienţă este cunoscută sub numele de iubire. Fericirea, pacea, umorul şi inteligenţa reprezintă, toate, numele date experientizării acestei recunoaşteri nemijlocite a intimităţii continue a Experienţei. De fapt, toate numele date minţii, trupului şi lumii se referă, în ultimă instanţă, la această unică realitate.

De aceea se şi spune despre iubire, fericire şi pace că sunt necondiţionate şi absolute. Acestea nu depind de nimic altceva. Sunt întreţesute în alcătuirea oricărei Experienţe.

Odată ce „eu“ şi obiectul, altceva sau lumea au fost separate conceptual de intimitatea continuă a Experienţei, iubirea, fericirea, pacea, frumuseţea etc. inerente oricărei Experienţe par să fie ascunse şi, în consecinţă, sinele interior aparent purcede la căutarea acestora în aparenta lume exterioară.

Decizia de a căuta, cunoscută drept pace, fericire sau iubire, presupune întotdeauna recunoaşterea faptului că experienţa respectivă nu este divizată în două segmente – „eu“ şi „celălalt“, „eu“ şi „lumea“ – fie că este formulată în aceşti termeni sau în alţii. În mod asemănător, suferinţa implică întotdeauna uitarea sau ignorarea acestui simplu şi primordial element al Experienţei.

Fericirea este simpla dezvăluire a acestei ignoranţe. Nu este o nouă Experienţă. Nu apare şi dispare. Nu poate fi dăruită sau retrasă. Poate doar părea a fi uitată şi reamintită sau recunoscută. Este asemenea cheilor de sub ziar. Par să fie pierdute, însă ele s-au aflat acolo tot timpul.

În experientizarea păcii şi a fericirii, sinele interior şi lumea exterioară se dizolvă. În experientizarea iubirii, cel care iubeşte şi cel care este iubit se dizolvă.

De fapt, unica noastră experientizare a lumii şi a tuturor celorlalţi este alcătuită numai din cunoaştere, deci am putea spune că, în experientizarea păcii şi a fericirii, aparenta „altceva-itate“ şi exterioritate a lumii se dizolvă în înţelegerea noastră experienţială că nu există decât cunoaştere sau Conştienţă. Acestea sunt pacea, fericirea, iubirea şi frumuseţea.

Totuşi, numai mintea este aceea care crede că pacea, fericirea şi iubirea par a fi pierdute şi, apoi, par a fi regăsite.

Prezenţa nu se pierde niciodată pe sine însăşi.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/prezenta-vol1si2-rupert-spira

Natura creaţiei 2 #DavidRHawkins

Datorită faptului că natura creaţiei nu este limpede conştiinţei obişnuite, mintea fabrică tot felul de ghicitori ce nu-şi găsesc răspunsul (de exemplu: Cum poate un Dumnezeu „bun“ să permită existenţa atâtor lucruri „rele“?). Dincolo de percepţia dualistă şi de categoriile arbitrare ale manifestării, nu există bine sau rău şi este evident că universul însuşi e inocent. Mintea umană îşi construieşte scenariile în funcţie de obiective şi dorinţe, evenimentele putând fi – sau nu – în concordanţă cu acestea. Atât tragediile, cât şi victoriile, se petrec în cadrul limitelor minţii dualiste şi nu au o realitate independentă. Tot ceea ce există în această lume pare să se înalţe şi să se dizolve apoi în cadrul limitelor percepţiei.

Având în vedere că Realitatea transcede timpul, spaţiul şi forma, este irelevant dacă un „lucru“ sau o „persoană“ există pentru o fracţiune de secundă sau pentru o mie de ani. Astfel, strădania de a trăi mai mult pare să fie o iluzie golită de sens, pentru că existenţa nu este deloc experimentată în vreo marjă temporală. Momentul actual este singura realitate ce poate fi experimentată; orice altceva fiind o abstracţiune şi o construcţie a minţii. Prin urmare, nimeni nu poate trăi de fapt 70 de ani, pentru că singurul care este posibil e acest moment precis şi totodată efemer. În realitatea non-dualităţii, totul este complet şi dorinţa este înlocuită de apreciere. Dat fiind că viaţa evoluează, fiecare lucru însufleţit constituie expresia totală a potenţialităţii sale într-un moment dat. Prin urmare, nu există nici un actor în spatele acţiunii.

Ceea ce există însă este o senzaţie de completitudine şi satisfacţie totală, în fiecare moment. Satisfacerea nevoilor fizice este un produs al acţiunii înseşi. De exemplu, pofta de mâncare vine din actul de a mânca, fără să existe o dorinţă înaintea fiecărei îmbucături. Dacă ne oprim din mâncat, nu încercăm vreo senzaţie că am pierdut ceva. Bucuria vieţii vine din existenţa într-un moment dat, iar conştienţa completitudinii continue este un aspect al acestei bucurii de a trăi.

Totalitatea unităţii a Tot Ceea Ce Este nu poate fi experimentată. Totuşi, aceasta este cunoscută în virtutea faptului de a fi parte din ea, de a fi una cu ea. „Eul“ Sinelui este „Eul“ lui Dumnezeu, ce urmăreşte dezvăluirea Creaţiei Acum. Secvenţialitatea este o iluzie creată de percepţia egoului asupra „Eului“, care e punctul de observaţie al trecerii non-localului în local, al non-linearului în linear, al Totalităţii în particular. Percepţia este ochiul eu-lui care, traducând infinitul neexperimentabil în finitul experimentabil, produce percepţia timpului, a locului, a duratei, a dimensiunii, a poziţiei, a formei, a limitelor şi a singularităţii.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din cap. 1