Djinnul #lacapatulsoaptelor

Imediat după căsătoria cu magnatul gazelor de șist, un personaj libertin care deviase de la cale, fata alesese să se alăture concepției lui despre lume. O viziune mult mai relaxată care îmbrățișa idei și practici deloc bine văzute de musulmani până atunci.

Privind acea Prezență, în mintea ei apăru un cuvânt cu care o asocie de îndată – djinn. Djinnii aveau, în limba arabă, semnificația de ceea ce este ascuns, fiind considerați entități intermediare cu acțiune ambivalentă – când bună, când rea. Djinn mai semnifica și întunericul nopții, adâncul lucrurilor sau inspirația poetică, tradiția islamică având un parcurs lung în acest domeniu. Un echivalent al acestor djinni în credinţa populară românească se plia pe povestea Zburătorului.

Ishik mai știa și că un djinn are capacitatea de a poseda corpuri. Cu acestea în minte, femeia luă, iar, o gură mare de aer și se apropie de Cel Din Fața Ei. Toată tărășenia aia începea că devină personală din momentul în care acel djinn, așa cum îl vedea ea, își exprimase, cumva, dorința de a o avea.

— Ce vrei de la mine? N-am venit pentru tine, articulă cu greu.

Bărbatul făcu doi pași, apoi se opri. Își mișcă capul și-ncercă să o privească în ochi, dar ea își feri privirea.

Se temea de privirea unui djinn.

Se temea că-i va răpi sufletul.

— Te voi găsi prin albastrul sufletului și-ți voi reda libertatea prin mine. Va fi să fii a mea.

Corpul bărbatului căzu, inert, la pământ.

După câteva clipe, ai reușit să te miști. Trupul îți căzuse pe-o parte și te temeai să-ți ridici capul. Locul acela al operației, de care avuseseră grijă toți atâta timp, îți crease un fel de sensibilitate și-o îngrijorare exacerbată, pe care o purtai cu sfințenie.

Nu voiai să-ți miști capul din frica de a nu strica ceva ce ținea de transplant (poate, totuși, aveai să mergi într-o zi).

Teama-ți suprima curiozitatea.

O căutai pe femeie cu ajutorul ochilor. Ai dat cu privirea de vârful unui balerin negru undeva la doi metri de tine și-ai început să te agiți, presupunând că era al ei.

— Ajută-mă! Te rog să mă ajuți! ai șoptit.

Era prea târziu. Femeia rămăsese înmărmurită de ultimele vorbe ale djinnului. Nu mai avea curajul să se apropie. Își luă în grabă geanta de pe scaun, se întoarse în direcția ta și mai apucă să strige doar: „Ai grijă! Nu e ceea ce pare!“, apoi o rupse la fugă.

Ajunsă jos, Ishik intră-n mașină, aproape-și smulse vălul roșu pe care-l purta, vârându-l în poșeta de unde scosese un altul, alb cu paiete. Se simțea necurată ori de câte ori purta acel văl roșu, dar, uneori, ceva din ea o îndemna să-l poarte, iar ea nu putea decât să se conformeze.

Se aranjă în oglinda de la plafon și căută să se mai calmeze un pic.

La scurt timp, porni mașina și demară în trombă.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Abur #lacapatulsoaptelor #concurs #lansare

În mintea sa, Live profita de moment pentru a recapitula ceea ce mințise până acum. N-avea altă soluție decât să mintă. Cel puțin, nu-și putea găsi alt argument. Credea că dacă ar fi spus adevărul, nebunul din spatele tău l-ar fi omorât în bătaie fără regrete. Începea să se teamă de Valer, nu era pe deplin obișnu­it cu ciudățeniile din casa ta. Nici n-avea cum, era un neofit în cadrul tribului. Mințea și ca s-o protejeze pe Tatiana. N-ar fi vrut să-i facă probleme. Deși ea nu considera că între cei doi exista o relație, el începuse să prindă drag de ea. Și mai era și cariera sa care abia se forma. Doctorul Mănescu l-ar fi alungat, dacă ar fi știut ce informații prețioase îți dăruiește.

………………………………..

„LIVE“. Pe ecranul telefonului acest nume-cuvânt insista în sunetul melodiei de la telefon de minute bune. Până la urmă, asta reprezenta Liviu pentru ea. Un motiv în plus pentru a se simți vie, chiar și fără să recunoască.

Îl alintase așa doar pentru ea. El nu știa nimic și nici nu trebuia să știe. I s-ar fi urcat la cap, credea Tatiana. Rolul său în viața ei fusese decis din start, și-acum partitura lui trăia ultimele acor­duri pe note din Take Five, înăbușite-n aburi.

Așa te cunoscuse Tatiana. Prin Live.

……………………………………….

Cu telefonul lăsat pe speaker, încă apelându-l pe Live, Tatiana aruncă prosopul cât colo, curăță oglinda de abur și-și privi atent părul. Era obsedată de ideea căderii părului. La fel ca Răzvan. De fiecare dată când se spăla pe cap obișnuia să-l aștepte atentă, pentru a-l surprinde în fața oglinzii. O amuza și-i era tare drag cum Răzvan aproape că-și număra fir cu fir podoaba capilară.
Live se făcu auzit în receptor.
— Unde ești de nu răspunzi?
— Departe. Căutam pe cineva în aburii timpului, răspunse ea cu o voce aproape șoptită, apoi zâmbi amuzată de propria afirmație, pe care el n-ar fi înțeles-o oricum. Eram la duș, spuse apoi, pe un ton care voia să inducă nepăsare. De ce?
— Ți-e dor de mine?
— Am zis eu asta?
— Te vreau, adăugă el scurt. Ne putem vedea seara asta? Mai am de stat două ore la clinică și scap. Abia aștept să te văd. Zi!
Femeia se apucă să curețe și restul oglinzii. Lăsa trecutul la o parte și trăgea de timp. Nu știa ce să răspundă. L-ar fi vrut, dar nu voia să se implice mai mult decât e cazul într-o legătură care se născuse dintr-un simplu interes personal. Îndrugă un „nu știu“ și începu să râdă ușor.
La capătul opus, Live oftă lung și-și mai încercă o dată norocul.

Fragmente din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea.

Cele 10 premii ale concursului #lacapatulsoaptelor vor fi anunţate marţi, 7 iulie, în cadrul lansării oficiale.

 

 

La semafor #lacapatul soaptelor #concurs

Mașina se opri brusc. Valer se scuza din priviri. Mult. Inutil de mult. Pentru direcția greșită, pentru frâna bruscă, pentru că n-a întrebat mai devreme, pentru că a rupt liniștea și motive s-ar mai fi găsit. Era atât de atent cu tine, că ai fi zis că era plătit la scuză oferită.

……………….

La un semafor, Valer sparse liniștea.

— Cam îmbârligat doctorul ăla la care mergeți… și ce voia să zică cu „436“, „436“? Ce-i aia „436“? zise pe când își întorcea capul spre tine.

Stăteai cu capul sprijinit de geamul din spatele șoferului, ast­fel că nu vă vedeați unul pe celălalt. Ca într-un confesionar. Valer își întoarse privirea înainte, pentru a nu rata semnalul verde al semaforului. Mai aveați timp. Temporizatorul vă dădea puțin pes­te un minut de așteptare.

— E un fel de… nu știu cum să-ți explic… Trebuie să-mi induc starea de liniștire când spun cifrele alea.

— Adică să vă calmați, nu? Atunci când vă e rău.

— Da, cam așa.

— Păi, asta puteam să vă zic și eu. Și vă cere bani pentru asta? Psihologii ăștia îmi par niște escroci mari, domnu’ Daniel. Iau bani pe te miri ce nebunii de-ale lor și, pân’ la urmă, omul se vindecă singur. Se reglează el cu el.

…………………………….

Greșeala lui Live fusese că se infiltrase în perimetrul reședin­ței sărind gardul. Câinii îl mirosiseră, îl lătraseră și-l alertaseră pe prea binevoitorul Valer care, în supușenia lui, voia să-și păzească stăpânul cu orice preț. Într-atât de departe dusese ideea, că-l lovi bine pe intrus și-l dusese cu forța în beciul casei. Ca într-un film cu mafioți, încă unul din cele pe care obișnuia să le urmărească.

Ajuns în beciul casei fără să-l vadă nimeni, Valer devenise și mai violent, pentru a intimida „inamicul“. Ripostele fuseseră inutile. După alte câteva cafteli, de data asta la cap, Live fusese redus la tăcere. Oricum, nimeni nu-l auzea. Așteptase-n tot acel timp venirea voastră imobilizat în acea poziție. Valer îl anunța­se pe bărbat cu cea mai mare mândrie că avea să regrete. Părea ceva din seria „lasă că vin eu cu tata și vezi tu!“.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea

 

Featured Image by Michal Jarmoluk from Pixabay