Frica de necunoscut #lacapatulsoaptelor

În camera ta, locurile fuseseră ocupate strategic. Ishik intrase pe terenul tău drept o inamică, astfel că stătea pe scaunul cel mai apropiat de ușă, cel de la măsuța mică de furnir. Așezat în vârful patului, îmbrăcat în tricoul tău de bumbac, refuzai s-o eliberezi din priviri.

[stop cadru – zidurile eterice din jurul Unuia dezvăluie o călătorie în viteză prin Univers]

Pe mulți din cei necunoscuți nouă îi privim, la început, ca pe niște inamici. Poate din vremurile în care toți ceilalți făceau parte din tabăra adversă și ne creau indispoziții prin simpla lor prezență. Poate dintr-un soi de teritorialitate dusă la limită sau din teama de necunoscut, ori din cine știe ce altă fobie moștenită și fabricată de-a lungul timpului. Suntem maeștri la găsit scuze. Nu-ți amintește asta de o scenă din „Odiseea spațială“, Daniel? Da, cea cu maimuțele. Străinul va reprezenta, întotdeauna, „cel ce nu sunt eu, cel neînțeles și de neînțeles“. Ne temem de străini și zâmbim ca-n fața unui câine mare care se apropie de noi cu rapiditate, fără a-și manifesta vreo intenție clară. Zâmbim ca să-l îmbunăm?! Poate nu va mușca (De ce ar trebui s-o facă? De ce ne gândim la asta prima dată?). Așa s-a născut ospitalitatea, prin intermediul bunăvoinței și a zâmbetului. Din frică.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Cutiuța #Lacapatulsoaptelor

Tânăra Tatiana privea uimită tot ce putea distinge în acel loc. Puțin mai departe de ea, o siluetă își făcea loc alene prin perdeaua de fum. Trecea pe la fiecare masă și făcea niște semne stranii pe care le repetase și când ajunsese la masa lor. Era o femeie, descoperise Tatiana uimită, o femeie care mergea printre mese ca hipnotizată. Se uita în gol, își ținea brațele pe jumătate îndoite și își freca degetele rapid de parcă ar fi presărat ceva din ele. „E nebuna care se aciuează pe-aici mereu. Oamenii locului îi spun Lica, nu mă întreba de ce. Să nu te sperii, e inofensivă, dar fii atentă la ce-ți spune, dacă va vorbi cu tine“, îi zisese Katrina fetei după ce se întoarse cu băuturile.

Lica se oprise în dreptul Tatianei abia după ce dăduse două ture întregi ale barului. Fumul se mai disipase. Pe scena din celălalt capăt al camerei erau trei artiști cărunți, cu părul până la brâu, îmbrăcați în niște cămășoaie albe, lungi până la călcâie. Cântau la gusli8. Captivată de melodia lor, Tatiana nu observase când se apropiase bătrâna de ea. După ce-a observat-o, de emoție, s-a ridicat de pe scaun, ca la şcoală. Katrina nu-i dădea atenție bătrânei care, de cum ajunsese la fată, coborâse la nivelul ei. O privea drept în ochi. Părul ei roșcat și rar dezvăluia zone de piele închisă la culoare, poate sânge uscat, dar nu asta o fascinase pe Tatiana. Nici ia murdară de pe bătrână sau fusta aia maro cu tivul ce-i atârna până aproape de pământ, ci ochii. Ochii ei aveau ceva ce hipnotiza. În locul pupilelor din mijlocul irisurilor ei verzi, Lica avea o luminiță, ca de sidef. „Tu știi unde-i nordul, fetiță?“, a întrebat-o Lica de cum i-a captat atenția. Tatiana înțepenise, nu mai scotea un cuvânt. „Acolo trebuie să ajungi, dar nu te grăbi, mai e timp“, continuase bătrâna. Lângă ea, Katrina își vedea de consumația ei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum bătrâna nici nu era acolo.

După ce se căută bine de tot în toate buzunarele, de undeva din spatele fustei Lica a scos o cutiuță aurie de metal și i-a pus-o Tatianei în palmă. „Ia-o, e a ta, nu a mea. Du-o acolo unde trebuie s-ajungă, bine?“, i-a zis zâmbind. În gură nu mai avea niciun dinte. Tatiana încuviințase și prinsese cutia cu ambele mâini. Avea un parfum discret pe care nu-l cunoștea pe-atunci. Era o aromă de mosc.

Înainte să plece de la masa lor, Lica a rugat-o pe Tatiana să aibă mare grijă de cutiuță pentru că în ea ar fi stat oameni, cândva. Obiectul acela aurit ar fi făcut parte din unele ritualuri de „aprindere a focului vieții“. Ritualurile fuseseră practicate de o lojă din secolul al nouăsprezecelea. Tatiana nu reținuse numele lojei. În schimb, „lojă“ îi rima cu „ojă“, iar asta nu i s-a mai șters din minte nicicând. Pentru ea, oja rămăsese mereu doar roșie. Ca o floare de mac.

8 gusli [гусли], instrument vechi rusesc. Poate fi văzut pe manuscrise din sec. 14, ceea ce înseamnă că a existat în tradiția poporului rus chiar mai devreme. Se cântă ținându-se pe genunchi prin ciupirea sau lovirea coardelor.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea

Pagina 107- La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Bătrâna se apropie de cele două și se opri la mijlocul scaunelor pe care erau așezate femeile, apoi se aplecă peste ele, cu tot trunchiul. Atât Irina cât și Elena se dădură la o parte, pe cât putură, care încotro. Veronica întinse mâinile spre canapeaua din spatele scaunelor.

— Aici! Aici va sta găina.

În acel moment v-ați făcut apariția în casă tu și Valer. Le privirăți pentru câteva momente, suficient timp cât să-I atragă atenția Veronicăi toată liniștea care se lăsase în cameră dintr-odată. De cum te văzu, bătrâna se întoarse cu fața spre tine. Zâmbi larg și te așeză pe cel de-al treilea scaun din fața canapelei.

— Așteptăm o găină… îndrugă Elena pe-un ton ușor ironic, privindu-te-n ochi.

— Și-am apărut eu? i-ai răspuns, prinzând ironia din zbor.

Elena răspunse printr-un zâmbet, iar în acel moment apăru și Mălina din spatele tău, cu o lingură de lemn unsă cu ceva la capăt.

— No, haidați la tocană!

— Iar? te-ai răsucit cu tot corpul spre ea, făcând ochii mari. De câteva zile tot tocană ne dai să mâncăm, Mălina. Ai gătit-o într-o oală fără fund?

— D-api, ce să fac? Îi ultima șarjă. Haidați, că se răcește! Nu mai stați!

Elena se ridică și dădu să pornească spre bucătărie, dar nu te slăbea din priviri, așteptând să vadă dacă dorești s-o însoțești.

Irina o ajută pe Veronica să se ridice, dar pe când voia să pornească cu ea în direcția bucătăriei, locul în care se servea mâncarea în acea zi, ca niciodată, tu o ai făcut-o atentă dându-i de înțeles că ai dori să vorbești ceva cu ea. În acel moment, Irina o rugă pe Mălina să o ia pe bătrână, iar voi doi v-ați retras în birou. Elena rămase câteva momente cu privirea spre ușa biroului, părând că nu știe încotro să pornească.

La capătul şoaptelor, Mihai Cotea