Nu pierdem niciodată un prieten – Rupert Spira

Pentru a concepe un sens sau un scop, trebuie ca mai întâi să ne imaginăm a fi separaţi şi independenţi de Conştienţă. Sensul şi scopul îi aparţin numai aceluia care se imaginează avându-le. Şi, desigur, acela este o entitate reală numai din perspectiva sa imaginară.

            Conştienţa este deja tot ce ar putea fi vreodată. Nu poate deveni altceva, nici nu poate înceta să fie ceea ce este dintotdeauna.

            Dacă, însă, ne considerăm localizaţi în minte sau fiind mintea însăşi, vor exista întotdeauna  scop, sens, devenire şi realizare.                              

            Ca o concesie făcută acestui punct de vedere, am putea spune că scopul şi sensul cele mai înalte sunt ajungerea la această înţelegere experienţială a intimităţii continue şi netulburate a vieţii.

            Nu există două lucruri separate. Există numai Conştienţă. Aceasta nu poate fi sau deveni nimic altceva în afară de ceea ce este deja.

            Experienţa constă dintr-o singură substanţă, iar această substanţă este întotdeauna şi pe deplin prezentă, în întregime cunoscută. Ea nu poate fi necunoscută. Este chiar cunoaşterea de sine însăşi şi nu poate cunoaşte altceva decât pe sine.

            Chiar şi în cazul ignorării, adică al ignorării aparente a adevăratei naturi a experienţei, nu există altceva în afara Conştienţei care se cunoaşte pe sine. Astfel, nu există o reală ignorare.

            Scopul şi sensul au întotdeauna nevoie unul de celălalt, de un viitor şi de un proces pe parcursul cărora să se desfăşoare. Însă Conştienţa este tot ceea ce este. Lucrurile se mişcă şi se schimbă numai din perspectiva minţii, iar mintea este reală numai din perspectiva minţii. 

            Din perspectiva Conştienţei, nimic nu se mişcă şi nici nu se schimbă. De fapt, nimic – niciun lucru – nu este. „Toate lucrurile par a fi, însă nu pot fi.” Există numai Conştienţa, Sinele nostru, Prezenţa.

            Nu se pune problema de a face sau de a nu face, de a realiza sau de a nu realiza. Conştienţa este singura substanţă prezentă în Experienţă. Unde s-ar putea ea duce? În ce s-ar putea transforma? În ce ar putea dispărea? Din ce ar putea apărea?

            Pentru a putea vorbi despre venire şi plecare, apariţie şi dispariţie, a face şi a nu face, a realiza şi a nu realiza, înrobire şi eliberare, trebuie ca mai întâi să ne imaginăm a fi altceva decât Conştienţă, trebuie ca mai întâi să ne imaginăm a fi un trup şi/sau o minte.

            Nimic nu se deplasează, nimic nu se schimbă, nimic nu se naşte sau moare, nimic nu apare sau dispare. Numai mintea pretinde că se întâmplă aceste lucruri, iar mintea însăşi este alcătuită doar din imuabila, neschimbătoarea, nenăscuta, nemuritoarea prezenţă a Conştienţei.

            Dacă ne considerăm localizaţi în minte sau mintea însăşi, părem a fi entităţi separate care ne deplasăm, ne transformăm, ne maturizăm, devenim, apărem, dispărem, ne bucurăm, suferim, căutăm, găsim, ne naştem şi murim. Dacă ne acceptăm în cunoştinţă de cauză ca fiind Conştienţă, ne cunoaştem Sinele ca fiind acea realitate imuabilă şi substanţială din orice Experienţă, atotprezent, consistent, omogen, fără de început şi fără de sfârşit.

            Când ne aflăm faţă în faţă cu o persoană iubită, prezentă este, de fapt, numai această Prezenţă. Chipul, sunetele, atingerea, gustul sau mirosul acestei persoane sunt alcătuite numai din Prezenţă. Când persoana iubită se stinge din viaţă sau pleacă de lângă noi, această Prezenţă rămâne aşa cum a fost dintotdeauna, pe deplin prezentă.

            Fie că ne amintim o persoană specială din viaţa noastră, fie că am uitat-o, ceea ce o alcătuia când o aveam lângă noi se află încă „aici” şi se priveşte pe sine.

            Prezenţa aceasta constituie substanţa oricărei relaţii. De fapt, ea este absenţa relaţiei, fiindcă nu există două lucruri, doi oameni care să se afle într-o relaţie unul cu celălalt. Numai în identitate există cunoaştere. Este numai Prezenţa care se cunoaşte pe sine însăşi, de la un moment la altul. Este ceea ce se numeşte Iubire. Nu pierdem niciodată un prieten.      

Prezenţa – volumul 2 – Intimitatea Experienţei – Rupert Spira

Fragmentul de azi: Dintr-un punct de vedere absolut, arta nu are scop.

Prezenţa – Arta păcii şi a fericirii – volumul 1 Rupert Spira

„Dintr-un punct de vedere absolut, arta nu are scop. Nu poate exista vreun scop mai înalt în orice întreprindere decât acela de a revela realitatea fundamentală a experienţei noastre, pentru că orice altceva depinde de asta şi este dependent de nimic. Din acest punct de vedere absolut această realitate fundamentală este deja pe deplin prezentă acum, în această experienţă actuală, aşa cum ar putea fi oricând altcândva, şi, prin urmare, nu este nevoie de nimic pentru a o revela în continuare.

Din acest punct de vedere arta este doar un cântec inchinat absolutului, un imn de slavă, recunoştinţă şi celebrare, o continuă revărsare de iubire. Totuşi, dacă asta pare să nu fie potrivit, dacă ni se pare că lipseşte ceva, dacă ni se pare că orice am fi, acela/aceea este cumva separat sau deconectat  – fără nicio legătură – cu realitatea universului, atunci arta are o funcţie.”

Când realitatea Experienţei noastre este ignorată, cultura oferă diverse mijloace pentru a reafirma adevărul sau realitatea Experienţei. Acestea sunt cunoscute ca religie, filozofie şi artă. Fiecare dintre acestea trei corespunde unuia dintre cele trei moduri ale experienţei: simţirea, gândirea şi percepţia. Toate aceste forme ale cunoaşterii sunt, cel puţin în forma lor originală, mijloace prin care adevărul sau realitatea experienţei pot fi explorate şi dezvăluite/revelate.

Aici suntem preocupaţi de aspectul percepţiei experienţei şi de artă şi, din acest punct de vedere, s-ar putea spune că arta ar fi calea prin care percepţia este întoarsă la starea ei originală sau că este (mult mai corect) înţeleasă dintr-o perspectivă împrospătată in forma ei originală, dezbrăcată de supraimpunerile conceptuale ale gândirii şi imaginaţiei.

Experienţa nu este împărţită intrinsec între un subiect care percepe şi un obiect perceput ce sunt conectate printr-un act al percepţiei. Este o singură, unitară, fără de înnădituri realitate care apare să se reflecte pe sine în miliarde de obiecte şi entităţi diferite şi care, totuşi, este, de fapt, întotdeauna doar un singur întreg perfect.

Scopul artei este de a ne trezi gustul pentru această experienţă intimă, unitară, indivizibilă, dintr-o bucată. Cu alte cuvinte, scopul artei este de a vindeca rana ce se află în inima sinelui interior şi separat, credinţa şi sentimentul că noi suntem doar un fragment, un sine interior şi separat, închis într-un corp, care comunică sporadic şi intermitent cu o lume străină şi ostilă, în care ne simţim vulnerabili, pierduţi şi, pe deasupra, destinaţi morţii.

Trebuie să restaurăm starea noastră originală şi naturală într-o manieră experienţială, acea stare în care ne simţim a fi intim una cu toate lucrurile. Chiar mai mult de atât, trebuie să ni se dezvăluie într-un mod experienţial că nu există niciun sine interior şi separat, că nu există obiecte separate, altceva sau o lume cu care trebuie să ne unim. Mai degrabă, există o singură totalitate, fără de înnădiri, lipituri, dintr-o bucată, care se mişcă continuu, se schimbă şi totuşi, rămâne mereu aceeaşi, mereu-prezentă, luând forma oricărei experienţe a corpului, a minţii sau a lumii şi care, totuşi, rămâne mereu aceeaşi, ea însăşi.

Cézanne spunea:” O clipă din viaţa lumii se scurge. Să pictezi realitatea acelei clipe şi să uiţi de toate pentru asta. Să devii acea clipă, să fii o planşă capabilă să simtă. Să redai imaginea pe care o vezi, uitând de orice altceva ce s-ar fi petrecut înainte în timp.”

fii acea clipă, să te cunoşti pe tine a fi acea clipă, a fi totalitatea experienţei clipă de clipă; să te cunoşti pe tine a fi substanţa acestei clipe şi a oricărei alte clipe şi, ca artist, “să redai imaginea”; să faci ceva ce transmite şi exprimă această înţelegere, nu doar să exprimi, ci să o transmiţi ei; să faci ceva ce conţine puterea intrinsecă de a desface sau de a dizolva aceste moduri dualiste de vedere ce au devenit atât de obişnuite şi să induci această înţelegere experienţială. Cézanne  ne-a lăsat aceste imagini vizuale care se apropie în formă, cât mai mult posibil, de realitatea fără de formă dar mereu-prezentă a Experienţei, la fel şi Permenides, Rumi, Krishnamenon şi alţii care au făcut la fel folosind cuvintele.

Calea artistului este calea percepţiei, la fel cum calea filozofului este calea gândului, iar calea discipolului este calea iubirii.

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/rupert-spira-prezenta-volumul-I-arta-pacii-si-a-fericirii-cartea-daath