Şoferul #lacapatulsoaptelor

Valer nu păstrase nicio amintire plăcută de la ședințele de  terapie din cabinetul psihologului liceului. Încolţit de frici și de îndoieli, Valer prezenta toate simptomele unui adolescent rebel tipic. După ce bunică-sa îl dezamăgise în ziua aceea când o spionase, Valer se schimbase tot mai tare. Abia făcea cunoștință cu adolescența, era tot mai furios, refuza să mai vorbească cu părinții, de intrat în casa Milicăi nici nu se punea problema, iar la toate acele ieșiri oferea un singur răspuns: tăcerea. Pe-atunci era prea mândru ca să recunoască ce probleme are. Una peste alta, știindu-l sărac și crescut de bunici, unii băieți de la liceu începuseră să râdă de el. Dar Valer nu mai băga capul în pământ, ca altădată. Le dădea ce merita, cel puțin așa credea. Se încăiera cu ei până se sleia de putere… de durere.

Din cauza îndesirii acestor episoade, directorul școlii l-a constrâns pe tânăr să facă psihoterapie la cabinetul liceului. Dar nu ăsta a fost ghinionul lui, ci întâlnirea nefastă cu un psiholog fără vocație. Venit de la sat, domnul Bega era dezinteresat de problemele reale ale adolescenților din liceu. Îl interesa mai tare cum aveau să-i ajungă banii pentru chiria la garsoniera în care se mutase și… cum să scape de senzația aia de foame, care-l urmărise până la oraș.

Domnul Bega îl îneca pe Valer în indicații și banalități, aproape de fiecare dată când se vedeau. Tânărul devenise exasperat. Părea că omul acela, în loc să-i îngrijească rănile lăuntrice, le scărmăna și mai tare. Apăsa pe ele. Era brutal. Îl constrângea să le vadă supurând, sângerând, să le descrie încontinuu și să-i ofere numai leacuri amare. Când Valer refuza să colaboreze cu doctorul, acesta țâțâia scurt și-i spunea „Așa nu o să ajungi departe. Trebuie să mă ajuți“.

Îl duceau la disperare acele cuvinte. „Cine pe cine ajută?“, se întreba. Într-o bună zi, Valer nu s-a mai putut abține și-a răbufnit chiar în cabinetul doctorului Bega: „Dacă io am venit să v-ajut, apăi mai bine-mi văd de drum, că nu-s doctor“. Dintr-o mișcare, i-a împrăştiat pe jos un teanc de dosare așezate pe birou, apoi a ieșit furtunos, lăsând ușa deschisă după el. În ziua aceea și-a jurat să nu mai calce pragul niciunui cabinet de psihologie. Nu ca pacient. „Ăștia vorbesc în prostie și nu zic nimic“, credea Valer.

Drumul lui căpăta alte culori. După zece clase, renunța la studii și fugea de acasă. Pentru a supraviețui singur, s-a angajat la o spălătorie de mașini. Patronul îl lăsa să doarmă într-o cămăruță a generoasei clădiri. Oficial, cămăruța servea drept magazie. Pentru că voise într-atât de mult să fie singur, Valer a acceptat oferta patronului.

După o iarnă petrecută în acea cameră neîncălzită, dormind pe-o saltea veche, învelit cu două pături și mâncând mai mult conserve, s-a întors acasă, spășit. Bunicul lui nu trecuse de acea iarnă. Îl înmormântaseră și, pentru că Valer nu lăsase vorbă unde plecase, a primit vestea amară de la bunică abia la întoarcere. Era slăbită și îndurerată. Avea nevoie de el mai mult ca oricând, așa că Valer a renunțat la locul de muncă de la spălătorie și cu mare parte din ceea ce câștigase a cheltuit pe mâncare mai bună, pe unele mici răsfățuri pe care nu și le permiteau prea des.

Într-o zi, nu după mult timp de la întoarcerea acasă, Valer a dat peste anunțul din ziar al firmei tale de consultanță IT. Aveați nevoie de un zugrav pentru un sediu nou pe care trebuia să-l deschideți. Deși asociații te sfătuiseră să te bazezi pe serviciile unei firme de reamenajări interioare, ai preferat să cauți un om care să dea culoare acelui spațiu „Vreau să ajut un om, nu o firmă“. Era o idee ce-ți venise spontan și pe care-i urmat-o fără să te gândești prea mult. Aveai alocat un buget îndeajuns de generos pentru aranjarea noului sediu, chiar și dacă ideea ta s-ar fi dovedit una nefericită. Ceva îți spunea că totul va fi bine și așa fusese. Valer se achitase onorabil de sarcină. Îl învățase meserie un zugrav bătrân, prieten cu bunicul său. Îi arătase cum să se descurce bine cu trafaletul și-i explicase tot ce implica zugrăvirea unei camere. Valer avea 14 ani în acea vară în care bunicii îl chemaseră pe nea Nelu să le mai „învioreze nițel pereții ăștia care numai oftează“. A început chiar cu camera lui.

Pe când Valer lucra la noul sediu, treceai în fiecare zi pe-acolo ca să vezi cum se descurcă, dar mai ales ca să discutați. Îţi dădea impresia unui om cinstit şi ţi-a plăcut din primul moment. Într-una din vizitele tale, Valer și-a deschis sufletul și ți-a spus toată povestea lui. Te-a emoționat peste cuvinte. Te simțeai prost că nu-i puteai spune decât „îmi pare rău“ și simțeai că vrei să-l ajuți, dar încă nu știai cum. Până-n ziua în care i-ai propus: „Ai vrea să faci școala de șoferi?“.

Fragment din partea a II-a, Mizanscena din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea

Featured image from Pixabay

Vorbe de copil #lacapatulsoaptelor

— Nu pe aici, Valer! Trebuie să te întorci și să mergi înainte pe stradă până la intersecția cu fântâna arteziană, apoi s-o iei prima la dreapta.

Mașina se opri brusc. Valer se scuza din priviri. Mult. Inutil de mult. Pentru direcția greșită, pentru frâna bruscă, pentru că n-a întrebat mai devreme, pentru că a rupt liniștea și motive s-ar mai fi găsit. Era atât de atent cu tine, că ai fi zis că era plătit la scuză oferită.

[stop cadru–marea infinitului de Negru e luminată de o lumină albă și puternică din străfunduri, ca un reflector imens ce redă apa cristalină de sub Unu]

Bunicii îi oferiseră o educație riguroasă lui Valer. Ei îl crescuseră. Nu ieșea din cuvântul lor și știa să prețuiască o mână întinsă.

Părinții lui locuiau departe, în Statele Unite. Când era mic, mai primea uneori câte o felicitare de la mama și de la tata. De ziua lui, de ziua bunicilor, de Paști și de Crăciun. Cinci felicitări pe an și, uneori, câte o scrisoare. Bătrânii nu aveau bani să-i cumpere micului Valer un computer din pensia lor. Calculatoarele personale apăruseră de puțin timp, dar bătrânii nu-și permiteau nici să se gândească la ele, cu atât mai puțin să caute un târg bun. Știau doar că prețul lor avea prea multe zerouri pentru a mai citi cifra până la capăt.

În scrisori, părinții-l întrebau pe micuț ce mai face, dacă se descurcă la școală, uneori îi trimiteau bani, dar niciodată nu îi spuneau dacă aveau de gând să-l ducă și pe el acolo. Cu atât mai puțin motivul pentru care îl lăsaseră în grija bunicilor materni. Din acest motiv evitau să-l sune, o făceau doar de sărbători, și-atunci vorbeau puțin cu el. Se temeau să nu le pună „acea întrebare“ simplă: „de ce?“. Dincolo de asta, Valer vorbea cu ai lui de la telefonul vecinei lor, tanti Milica. Ea avea telefon și o pensie ceva mai răsărită. „Haide că te mai sunăm, Vali. Vorbim și altădată, să nu-i consumăm toate impulsurile doamnei Milica“. „Nu le consumați, că nu am sunat noi, voi ați sunat“. „Poate are de dat și ea un telefon, nu e frumos. Hai, te pup. Pa! Ai grijă cu școala aia!“.

Într-o după-masă, ascuns în holul de lângă bucătărie, Valer a auzit o conversație între Milica și bunica lui pe care nu a mai uitat-o nicicând. Bătrâna se apucase să-i dea detalii Milicăi despre relația băiatului cu părinții, iar când își auzise numele, Valer se ascunse pentru a auzi mai multe. „Îi e nu știu cum, Milico, s-o întrebe pe mă-sa de ce e el aici și ea acolo, dar vrea să știe. Suferă. “„Da’ de ce să-ntrebe lucruri din astea, bre? Astea-s vorbe de copil? E prea mic, nu înțelege. Ce, nu îi e bine cu voi? Are ce mânca, are ce-mbrăca. Lasă, că nouă ne era mai greu. După ce să faceți atâtea sacrificii pentru el!“. Era convins că auzise un „da, da“ șoptit al bunicii, ca răspuns, iar asta-i adusese lacrimile-n ochi. Obișnuia să-și spioneze bunicii din când în când, doar așa mai afla câte ceva despre el. Avea treaba asta, se simțea o povară și se temea că lor le era jenă să-i spună asta. O dată să fi auzit din gura lor ceva ce semăna cu ideea din capul lui și-ar fi fugit de acasă.

[play]

Fragment din partea a II-a, Mizanscena, din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea