Apariția și aparența #lacapatulsoaptelor

Se ridică și porni, desculță. Își aranjă puțin părul cât traversă bucătăria, apoi deschise larg ușa de la intrare. În pragul ușii erai tu, Daniel. Stând în picioare. Aveai o alură răvășită care-i produse femeii o senzație instantanee de panică. Purtai un hanorac gri cu glugă, blugi și ochelari fumurii. Nu era stilul tău.
Apariția și aparența ta vorbeau pentru tine.
Ţi-ai dat ochelarii jos cu un gest de nepăsare, ca și când ți-ai fi dezvăluit o rană vindecată de după un bandaj vechi. Fără grabă, de parcă timpul ți-era subaltern. Tatiana urmări cu atenție gestul tău lent, privindu-ţi fiecare mișcare până la întâlnirea cu ochii… până ce observă cât de ciudat arătau în acea zi. Ca și când ar fi fost acoperiți cu o pojghiță albă, semitransparentă, care indusese irisului o culoare spălăcită de albastru. La prima vedere a acelor ochi, un curent electric o petrecu din cap până-n picioare, așa că se dădu un pas în spate. Rămase debusolată preț de câteva clipe și aproape că nu mai înțelegea pe cine avea în față și când se întâmplau toate acestea. Ochii tăi de acel albastru o repurtau în trecutul din care abia ce-și găsise ieșirea. Erai tu sau el? N-ar fi putut spune.
Imediat ce se dezlipise de privirea ta, își reveni brusc, de parcă s-ar fi rupt o vrajă. Îți dădu drumul în casă, iar tu intrai la fel de tăcut precum te-ai prezentat în fața ei.
— Dă-mi ceva de băut! i-ai zis aproape poruncitor după ce te-ai așezat la masă neinvitat.
În cameră se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Tatiana încerca senzația unui leșin, mintea ei nu făcea față celor văzute. Răvășită, îți răspunse că nu are mai nimic alcoolic de băut, dar că îți oferă cu mare drag un pahar cu apă. Ai început să râzi zgomotos, aproape familiar ei, făcând-o să se mire și mai mult de prezența ta acolo așa.
— Scuză-mă, sunt total nepregătită, încercă ea să se motiveze, dar n-aveam de unde să știu că vii, Daniel, nu mi-ai spus nimic și… Nu sunt eu mare băutoare, dar… na, dacă vrei, merg până la magazinul din colț și-ți iau ceva. Ce vrei să bei?
— Lasă asta, i-ai răspuns pe o voce stranie, ușor răgușită. Rezolv eu cu băutura. Fă bine și scoate hainele pe care voiai să le dai, ai ordonat accentuând ultimul cuvânt.
Tatiana voia să scape de tine cât mai repede. Îi era destul de clar că erai deja beat și că, într-un fel sau altul, ajunseseși la ea numai ca s-o necăjești, cine știe de ce. Prezența ta o stingherea. Te purtai bizar și totul culmina cu faptul că puteai să mergi. „Poate că operația chiar reușise“, gândi. „Poate de-asta a băut,
de fericire“.
Porni, nervoasă, spre șifonierul din dormitor și-l deschise smucind ușile. Tabloul lui Răzvan, acum de dimensiunea unei fotografii, alunecă de pe polița de jos a șifonierului, pe podea. Tatiana îl ridică cu grijă și se uită la cel din spatele sticlei. Răzvan, bărbatul puternic, cu ochii mari, de copil, și cu zâmbetul larg și
sincer. Cel de care se îndrăgostise cu ani în urmă.
De undeva din bucătărie începură să se audă acordurile melodiei lui Nat King Cole, „Nature Boy“.

Femeia se întoarse cu fața spre bucătărie doar pentru a te găsi privind-o din pragul camerei. „Aceiași ochi“ își zise. „Ochi fără de chip… “. Un oftat lung țâșni din ea. Melodia ce răsuna din bucătărie trecu rapid peste partea instrumentală și se opri la două versuri care se repetau obsesiv, de parcă s-ar fi defectat aparatul
sau acel ceva ce reda cântecul în acele momente.
«The greatest thing you’ll ever learn, is just to love and be loved in return. »
— Lui Răzvan în plăcea mult acea melodie, Daniel, spuse ea, cu cea mai mare nostalgie-n glas. O asculta din când în când. Știi, îi plăcea să redescopere plăceri pe care le dădea uitării intenționat. Adică, dacă-i plăcea o melodie, se bucura de ea, şi-apoi renunţa s-o mai asculte. Nu voia s-o „uzeze“, să piardă plăcerea pe care i-o oferea.
Tăceai, nedorind să-i distrugi emoţia pe care o citeai pe faţa ei. Şi vocea i se schimbase, devenise mai blândă.
— De ce ai venit la mine? schimbă ea subiectul, brusc, păstrând același ton melancolic pe care povestise înainte.
Spera să-i răspunzi că veniseși pentru a te bucura de ea ca de un fruct. Ca de acea melodie care suna obsesiv de undeva. Spera să-și termine cu tine plăcerea începută de imaginea lui Live. Era dornică, și-n mintea ei se contura o continuare a propriei plăceri cu un alt erou-obiect.

fragment din romanul La capătul șoaptelor – Mihai Cotea

Djinnul #lacapatulsoaptelor

Imediat după căsătoria cu magnatul gazelor de șist, un personaj libertin care deviase de la cale, fata alesese să se alăture concepției lui despre lume. O viziune mult mai relaxată care îmbrățișa idei și practici deloc bine văzute de musulmani până atunci.

Privind acea Prezență, în mintea ei apăru un cuvânt cu care o asocie de îndată – djinn. Djinnii aveau, în limba arabă, semnificația de ceea ce este ascuns, fiind considerați entități intermediare cu acțiune ambivalentă – când bună, când rea. Djinn mai semnifica și întunericul nopții, adâncul lucrurilor sau inspirația poetică, tradiția islamică având un parcurs lung în acest domeniu. Un echivalent al acestor djinni în credinţa populară românească se plia pe povestea Zburătorului.

Ishik mai știa și că un djinn are capacitatea de a poseda corpuri. Cu acestea în minte, femeia luă, iar, o gură mare de aer și se apropie de Cel Din Fața Ei. Toată tărășenia aia începea că devină personală din momentul în care acel djinn, așa cum îl vedea ea, își exprimase, cumva, dorința de a o avea.

— Ce vrei de la mine? N-am venit pentru tine, articulă cu greu.

Bărbatul făcu doi pași, apoi se opri. Își mișcă capul și-ncercă să o privească în ochi, dar ea își feri privirea.

Se temea de privirea unui djinn.

Se temea că-i va răpi sufletul.

— Te voi găsi prin albastrul sufletului și-ți voi reda libertatea prin mine. Va fi să fii a mea.

Corpul bărbatului căzu, inert, la pământ.

După câteva clipe, ai reușit să te miști. Trupul îți căzuse pe-o parte și te temeai să-ți ridici capul. Locul acela al operației, de care avuseseră grijă toți atâta timp, îți crease un fel de sensibilitate și-o îngrijorare exacerbată, pe care o purtai cu sfințenie.

Nu voiai să-ți miști capul din frica de a nu strica ceva ce ținea de transplant (poate, totuși, aveai să mergi într-o zi).

Teama-ți suprima curiozitatea.

O căutai pe femeie cu ajutorul ochilor. Ai dat cu privirea de vârful unui balerin negru undeva la doi metri de tine și-ai început să te agiți, presupunând că era al ei.

— Ajută-mă! Te rog să mă ajuți! ai șoptit.

Era prea târziu. Femeia rămăsese înmărmurită de ultimele vorbe ale djinnului. Nu mai avea curajul să se apropie. Își luă în grabă geanta de pe scaun, se întoarse în direcția ta și mai apucă să strige doar: „Ai grijă! Nu e ceea ce pare!“, apoi o rupse la fugă.

Ajunsă jos, Ishik intră-n mașină, aproape-și smulse vălul roșu pe care-l purta, vârându-l în poșeta de unde scosese un altul, alb cu paiete. Se simțea necurată ori de câte ori purta acel văl roșu, dar, uneori, ceva din ea o îndemna să-l poarte, iar ea nu putea decât să se conformeze.

Se aranjă în oglinda de la plafon și căută să se mai calmeze un pic.

La scurt timp, porni mașina și demară în trombă.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Frica de necunoscut #lacapatulsoaptelor

În camera ta, locurile fuseseră ocupate strategic. Ishik intrase pe terenul tău drept o inamică, astfel că stătea pe scaunul cel mai apropiat de ușă, cel de la măsuța mică de furnir. Așezat în vârful patului, îmbrăcat în tricoul tău de bumbac, refuzai s-o eliberezi din priviri.

[stop cadru – zidurile eterice din jurul Unuia dezvăluie o călătorie în viteză prin Univers]

Pe mulți din cei necunoscuți nouă îi privim, la început, ca pe niște inamici. Poate din vremurile în care toți ceilalți făceau parte din tabăra adversă și ne creau indispoziții prin simpla lor prezență. Poate dintr-un soi de teritorialitate dusă la limită sau din teama de necunoscut, ori din cine știe ce altă fobie moștenită și fabricată de-a lungul timpului. Suntem maeștri la găsit scuze. Nu-ți amintește asta de o scenă din „Odiseea spațială“, Daniel? Da, cea cu maimuțele. Străinul va reprezenta, întotdeauna, „cel ce nu sunt eu, cel neînțeles și de neînțeles“. Ne temem de străini și zâmbim ca-n fața unui câine mare care se apropie de noi cu rapiditate, fără a-și manifesta vreo intenție clară. Zâmbim ca să-l îmbunăm?! Poate nu va mușca (De ce ar trebui s-o facă? De ce ne gândim la asta prima dată?). Așa s-a născut ospitalitatea, prin intermediul bunăvoinței și a zâmbetului. Din frică.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea