Modelele energetice de atracţie #putereversusforta

„Mintea, neajutată, nu poate nici măcar să spună de unde a apărut şi încotro se îndreaptă. De asemenea, din cauza structurii sale interioare, aceasta nu este capabilă să facă diferenţa dintre adevăr şi minciună. Cu ce autoritate ar putea ea să discernă între “bine” şi “rău”?”

Atractorii (sau modelele de atracţie) constituie denumirea dată unui model identificabil care rezultă dintr-o masă de date aparent fără semnificaţie. Există o coerenţă ascunsă în tot ceea ce pare a fi incoerent.

Nimic nu poate fi experimentat dacă nu există un model atractor fundamental. În consecinţă, întregul univers manifestat reprezintă simultan propria sa expresie şi experienţă.”

„Un câmp de dominanţă este demonstrat de modelele energetice înalte care îşi exercită influenţa asupra celor slabe. Acest fapt poate fi ilustrat de coexistenţa unui mic câmp magnetic în cadrul celui mult mai mare al unui electromagnet uriaş. Universul fenomenologic constituie expresia interacţiunii unor modele infinite de atractori, de diferite nivele de putere. Nesfârşitele complexităţi ale vieţii constituie reflexiile eternelor reverberaţii ale creşterii, respective diminuării acestor câmpuri, compuse din armonici şi alte interacţiuni.

Putem intui, aşadar, existenţa unei zone infinite dotate cu un potenţial infinit, adică însăşi conştiinţa, în cadrul căreia există un Câmp de atracţie enorm de puternic, care organizează toate comportamentele umane în ceea ce e înnăscut pentru „umanitate”. În cadrul acestui imens Câmp de atracţie, există Câmpuri mai mici, cu energie şi putere mai mică. La rândul lor, aceste Câmpuri sunt cele care domină comportamentul, astfel încât, de-a lungul întregii istorii a umanităţii şi în cadrul tuturor culturilor, modelele sunt concordante. Istoria civilizaţiei umane este produsă de interacţiunile acestor variaţii din cadrul Câmpurilor de atracţie. (Un studiu la care nu ne-am referit în lucrarea de faţă a indicat faptul că şi regnurile animal şi vegetal sunt controlate de Câmpuri de atracţie.)”

„Apariţia calculatoarelor ultraperformante a permis aplicarea teoriilor dinamicii nonlineare în cazul studierii funcţiilor creierului, cu ajutorul tehnicii de „modelare neuropsihologică”. Prin intermediul modelelor neurale în cadrul cărora au fost identificate şi reţele de atractori este studiată în special funcţionarea memoriei. Concluziile cercetărilor actuale afirmă că reţele neurale ale creierului acţionează ca un sistem de modele de atracţie, iar amintirile stocate ca atractori, în aşa fel încât sistemul nu se comportă deloc aleatoriu, deşi, luat în parte, fiecare neuron se poate comporta astfel.

Modelele neuronale ale conştiinţei dezvăluie o clasă de reţele neuronale denumite „sisteme restrictive de satisfacere”. În aceste sisteme, o reţea de unităţi neuronale interconectate funcţionează în cadrul unei serii de limite şi configurează astfel modele de atracţie, unele dintre ele fiind identificate acum cu psihopatologia. Acest tip de modelare corelează comportamentul cu fiziologia şi aminteşte de rezultatele testării kinesiologice, demonstrând astfel legătura dintre minte şi corp.”

„Modelele energetice de atracţie au consonanţe armonice, asemeni tonurilor muzicale. Cu cât frecvenţa armonică e mai înaltă, cu atât puterea, la rândul ei, e mai mare. Însă geniul atinge un nou nivel armonic. Fiecare pas înainte în ceea ce priveste conştiinţa umană a survenit printr-un salt de la un model de atracţie iniţial la unul superior. Punerea întrebării originale activează un atractor; răspunsul se află în cadrul frecvenţei armonice a acestuia. Din acest motiv se spune că întrebarea şi răspunsul sunt cele două faţete ale aceleaşi monede şi că nu poate fi pusă o întrebare dacă nu există deja un răspuns la ea – altminteri n-ar fi existat modelul din care să fie formulată întrebarea.

Având în vedere faptul că puterea calibrată a unui model de atracţie identificat este legată direct de gradul de veridicitate sau de nivelul de adevăr al acestuia, este posibilă distingerea clară a adevărului de fals, a constructivului de destructiv, a ceea ce e practic şi eficient de ceea ce e nelucrativ şi cauzator de pierderi. Putem identifica motivele, programul şi obiectivele oricărui proiect şi chiar al indiviziilor înşişi.”

Fragmente din volumul Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman de David R.Hawkins

Memoria asociativă #whatthebleepdoweknow

O regulă fundamentală a neuroştiinţei e aceea că celulele nervoase care se activează împreună, se şi interconectează. Dacă la un moment dat faceţi ceva, o colecţie liberă de neuroni va forma ca răspuns o reţea, dar dacă nu repetaţi comportamentul respectiv, în creier nu va rămâne vreo urmă. Atunci când un anumit comportament e practicat însă mereu şi mereu, respectivele celule nervoase dezvoltă o conexiune din ce în ce mai puternică, venindu-le din ce în ce mai uşor să acţioneze acea reţea.

Dacă veţi continua la nesfârşit să apăsaţi pe butonul de repetare din reţelele neurale, acele obiceiuri vor deveni din ce în ce mai interconectate în creier – deci mai greu de schimbat. Pe măsură ce o conexiune e folosită mereu şi mereu, ea devine mai puternică şi mai stabilă, precum se întâmplă atunci când umblând mereu prin acelaşi loc, veţi da naştere unei poteci bătătorite prin iarbă. Acest lucru poate fi avantajos, caz în care e numit învăţare, dar poate, de asemenea, să conducă la dificultatea schimbării unui model comportamental nedorit.

Din fericire e valabil şi reversul medaliei: celulele nervoase care nu se mai activează împreună, renunţă şi la a se mai interconecta. Ele îşi pierd relaţia pe termen lung. De fiecare dată când întrerupem procesul mental sau fizic obişnuit reflectat într-o relaţie neurală, celulele nervoase şi grupurile de celule ce sunt conectate una cu cealaltă încep să înceteze relaţia. Dr.Dispenza compară aceasta cu o experienţă pe care cei mai mulţi dintre noi am trăit-o. La terminarea liceului şi despărţirea de colegii de cameră cu care aţi împărţit atât de multe, vă promiteţi să schimbaţi scrisori cel puţin o dată pe lună pentru a vă păstra prietenia şi a şti cât mai multe unul despre celălalt. Cu trecerea timpului, începeţi să vă trimiteţi doar ilustrate de Crăciun, iar relaţia voastră slăbeşte şi păleşte.

Acest efect este o reflectare exactă a ceea ce se întâmplă în interiorul creierului. Pe măsură ce vă gândiţi din ce în ce mai puţin la colegul de cameră, conexiunea neurală slăbeşte până când dispare cu totul. Ce se întâmplă, de fapt, este că micile dendrite se desprind de unele cellule nervoase pentru a se reconecta cu altele, fapt ce permite abandonarea vechilor modele şi crearea unora noi.

Memoria asociativă

Având mai multe conexiuni neurale posibile decât numărul atomilor din Univers, creierul întâmpină o mare problemă: cum să găsească o anume amintire. Lucrurile se complică şi mai mult dacă suntem în situaţia de a ne găsi pe nepusă masă în faţa unui tigru. Cum poate oare creierul să găsească amintirea corectă în timp util? Cele care ne ajută sunt emoţiile.

Astfel, emoţiile (care sunt ele însele parţial o reţea neurală) sunt legate de toate celelalte reţele neurale. Aceste conexiuni îi permit creierului să identifice mai întâi cele mai importante amintiri. Totodată, ele garantează că un lucru important, precum a nu-ţi pune mâna pe plita încinsă, nu este uitat prea repede. Iată de ce oricine îşi aminteşte unde se afla şi ce făcea când a aflat de prăbuşirea turnurilor gemene din New York sau de asasinarea preşedintelui Kennedy.

Capitolul următor, referitor la emoţii, ne arată modul în care memoria asociativă ne afectează comportamentul şi raportarea la lume, dar acum trebuie să amintim de o funcţie importantă a creierului. Am spus că emoţiile sunt parţial reţele neurale. Cât priveşte cealaltă parte, reţelele neurale emoţionale sunt conectate la un mic organ din creier – hipotalamusul. Acest hipotalamus ia proteinele şi le sintetizează în neuropeptide sau neurohormoni. Şi cu toţii cunoaştem ceea ce fac hormonii – sau cel puţin toţi cei care am depăşit pubertatea. Ei pregătesc corpul pentru acţiune!

Dacă ne întâlnim cu un tigru flămând, hipotalamusul va secreta substanţele necesare corpului pentru a putea fugi. Sângele părăseşte creierul şi partea centrală a corpului şi se duce în extremităţi – “luptă sau fugi”. Emoţiile evaluează situaţia rapid – de fapt, fără ca noi să ne gândim măcar – şi trimit mesageri chimici de tip luptă sau fugi, zâmbeşte sau încruntă-te.

Partea proastă a memoriei asociative este următoarea: deoarece noi percepem realitatea şi tratăm experienţele noi pe baza informaţiilor din trecut stocate la nivel mental/neuronal, ne e dificil să vedem adevărata realitate a momentului. În locul acesteia, tendinţa dominantă este să ne referim doar la experienţele din trecut. Acest lucru pare a crea repetarea aceloraşi vechi întâmplări în fiecare zi.

Şi cine ar dori repetarea aceloraşi vechi întâmplări, cine ar vrea să reacţioneze la situaţii pe baza trecutului?

Răspunsul este vasta reţea neurală integrată pe care o numim personalitate. Exact aşa cum toate celulele corpului se reunesc şi interacţioneză una cu cealaltă pentru a produce un organism funcţional, la fel şi toate reţelele neurale interacţioneză sau se asociază pentru a da naştere entităţii pe care o numim personalitatea noastră. Toate emoţiile, amintirile, conceptele şi atitudinile sunt codate neurologic şi interconectate, rezultatul fiind ceea ce a fost numit ego, fiul omului, sinele inferior, omul, personalitatea.

În cazurile de personalitate disjunctă, există numeroase reţele neconectate între ele. Iată de ce personalitatea se schimbă şi oscilează, pentru că nu există amintirea “altei persoane”. Reţelele neurale pe baza cărora funcţioneză respectiva persoană nu sunt conectate la aceste amintiri.

Având în vedere acestea, devine evident motivul pentru care un creier puternic conectat dă naştere unei personalităţi rigide şi reticente la schimbare. Deşi personaliatea poate să-şi schimbe preferinţele, oscilând între un capuccino şi un cafe frappé, aceasta nu o schimbă cu adevărat într-o nouă personalitate. Există un milion de alte reţele care rămân la fel, păstrând coordonatele de bază ale agregatului. Chiar dacă aceasta sună destul de pesimist, din fericire creierul a fost creat cu menirea de a conduce un spirit încarnat pe drumul iluminării, motiv pentru care a venit echipat cu neuroplasticitate.

Construcţia realităţii zidită de neuronii creierelor noastre

Din capitolul Ce este realitatea?

Noi nu vedem realitatea, noi vedem doar construcţia realităţii zidită de neuronii creierelor noastre. “Lucrul din-el însuşi” este întotdeauna ascuns de noi. Într-o altă exprimare, ştiinţa ne oferă modele de lume, nu lumea însăşi.

După cum afirmă Miceal Ledwith:

“Viziunea cuantică asupra realităţii nu este finalul finalurilor, nu este tot ceea ce este. Tot ceea ce încercăm să facem în istoria ştiinţei este să producem modele din ce în ce mai puţin imperfecte, care să exprime natura a ceea ce există şi, desigur, poate că în douăzeci sau treizeci de ani, fizica cuantică va fi înlocuită de o înţelegere a realităţii mult mai profundă, indiferent de cum va fi numită acea fizică.”

Însă, după ce ştiinţa ne oferă aceste modele, mai rămâne încă de rezolvat problema “noi”, aşa cum subliniază dr. Andrew Newberg:

“La întrebarea dacă trăim sau nu într-o uriaşă corabie holografică, nu am găsit neapărat un răspuns potrivit. Cred că aceasta este o problemă filosofică foarte mare cu care trebuie să ne confruntăm în sensul afirmaţiilor pe care ştiinţa le face despre lumea noastră, deoarece în ştiinţă noi suntem mereu observatorul. Întotdeauna suntem constrânşi de ceea ce apare până la urmă în creierul nostru uman şi care ne permite să înţelegem şi să percepem lucrurile pe care le facem. Aşa că, este de înţeles că toate acestea sunt doar o mare iluzie din care nu avem nicio cale de a ieşi pentru a vedea ce este cu adevărat acolo, în afară.”

Fragment din Capitolul 14: Creier 101

Creierul este compus din aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase mici, numite neuroni. Fiecare neuron are între 1000 şi 10.000 de sinapse sau locuri în care se conecteză cu alţi neuroni. Aceşti neuroni folosesc conexiunile pentru a forma reţele între ei. Celulele nervoase integrate sau conectate formează ceea ce numim reţele neuronale. Un mod simplu de a ne gândi la aceasta e că fiecare reţea neuronală reprezintă un gând, o amintire, o aptitudine, o informaţie etc.

Cu toate acestea, reţelele neuronale nu sunt izolate. Dimpotrivă, ele sunt toate interconectate şi tocmai această interconectare a lor e cea care construieşte idei, amintiri şi emoţii complexe. De exemplu, reţeaua neurală pentru “măr” nu este o simplă reţea de neuroni. Este o reţea mult mai mare, ce se conectează la alte reţele precum cele pentru “roşu”, “fruct”, “rotund” etc. Această reţea neuronală este, la rândul ei, conectată de multe altele, astfel încât, atunci când vezi un măr, cortexul vizual, care şi el este conectat, acţionează respectiva reţea pentru a-ţi da imaginea unui măr.

Cu toţii avem propria noastră colecţie de experienţe şi aptitudini, reprezentate în reţelele neurale din creier. După cum comentează doctorul Joe Dispenza: “Dacă am crescut într-o familie monoparentală, dacă am copilărit împreună cu alţi copii, dacă am urmat colegiul, care au fost convingerile noastre religioase, unde şi în ce cultură trăim, dacă am fost iubiţi şi încurajaţi în copilărie sau poate abuzaţi fizic – toate acestea formează reţele neurale în creierele noastre”.

Toate aceste experienţe formează din punct de vedere neurologic ţesătura percepţiilor şi a lumii noastre, conform doctorului Dispenza, iar când primim stimuli din partea mediului înconjurător, anumite aspecte ale acestor reţele neurale se activează, generând schimbări chimice în creier. La rândul lor, aceste schimbări chimice produc reacţii emoţionale, ne colorează percepţiile şi condiţionează răspunsurile noastre faţă de oamenii şi evenimentele care ne alcătuiesc viaţa.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath