Purificarea spirituală-3 #sinele

Procesul de Abandonare

Căutătorii spirituali ştiu că esenţa tututor căilor ce duc la Dumnezeu constă în abandonare – dar către cine şi cum anume, acest lucru nu este clar. În lipsa unei tehnici decisive, mulţi căutători petrec ani întregi abandonându-se conţinutului, şi apoi se plâng că nu au ajuns mai departe decât au fost înainte. Mintea merge în continuare cu nesfârşitele-i producte şi, de aceea, individul nu poate abandona conţinutul atât de repede pe cât este produs. Din acest punct de vedere, avem  de-a face cu un joc dinainte pierdut.

Apoi căutătorul aude că nu conţinutul reprezintă o problemă, ci ataşamentul faţă de acesta. Acest lucru aduce o anumită relaxare, dar ridică şi următoarea întrebare: Cum poate cineva să renunţe la cele de care este ataşat?

Este necesar să analizăm natura ataşamentelor. Acestea sunt bazate pe o credinţă şi o dorinţă. Credinţa este aceea conform căreia conţinutul mental va aduce fericire şi va rezolva probleme. De aceea, ataşamentul se manifestă faţă de promisiunea implicită că însăşi gândirea constituie drumul către fericire (bunăstare, succes, iubire, etc).

Prin urmare, a renunţa la gândire pare a fi un lucru înfricoşător, deoarece aceasta este văzută, totodată, şi drept principala unealtă a supravieţuirii, mai mult, este cea care ne dă sentimentul propriei persoane. Dat fiind faptul că este percepută astfel, devine valorizată ca fiind unică, personală şi preţioasă, şi constituie principalul element de identificare cu “ceea ce suntem”.

Teama pierderii propriei identităţi trezeşte rezistenţa. Pe măsură ce ne apropiem de descoperirea sursei tenacităţii eului, ajungem la descoperirea critică şi uimitoare că suntem îndrăgostiţi de propriul nostru sine.

Chiar dacă gândurile sunt încărcate cu dureri şi eşecuri şi au fost un dezastru şi o sursă de suferinţă, tot ne agăţăm de ele deoarece reprezintă „ceea ce sunt eu“, rezultând o relaţie de iubire şi ură cu acestea. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, sinele a învăţat, de asemenea, cum să „stoarcă“ satisfacţie şi energie din stările emoţionale negative. El prosperă pe baza nedreptăţii, martiriului, eşecului şi vinovăţiei. Eul „iubeşte“, în mod secret, poziţia de victimă şi se agaţă de ea, extragând o  plăcere distorsionată şi o justificare sinistră din durere şi suferinţă. Acest lucru poate fi văzut în multe cazuri ca o dependenţă şi un stil de viaţă. „Cel ce pierde“ este aproape o figură romanticizată în muzică şi folclor (de exemplu, iubitul respins).

Tot timpul suntem ataşaţi şi „îndrăgostiţi“ de ideile noastre. Le apărăm şi le găsim scuze. Suntem geloşi pe credinţele noastre. Le preţuim şi le dispreţuim, în mod alternativ, şi ne pedepsim pe noi înşine prin sentimente de vinovăţie şi ură faţă de propria persoană. Oricum, toate acestea reprezintă o infatuare. Imaginea de sine capătă farmec deoarece este vorba de scena pe care defilează drama vieţii noastre. A renunţa la ceea ce este iubit  produce teamă de pierdere. Pentru sine, toate obiectele îndrăgite sunt văzute ca o sursă de fericire.

Următoarea problemă esenţială este dificultatea de a ne despărţi de dragostea emoţională – nu din cauza iubirii propriu zise, ci datorită ataşamentului faţă de ceea ce este iubit. Considerăm că pierderea unui obiect îndrăgit produce durere dar, de fapt, durerea survine din cauza lipsei ataşamentului însuşi, şi asta deoarece obiectul iubit este văzut ca o sursă de fericire. Durerea se datorează iluziei că am pierdut sursa fericirii, şi că sursa fericirii se află acum „în exterior“.

Dacă analizăm mai amănunţit sentimentul de fericire, devine limpede că acesta este localizat, de fapt, în interior. Deşi declanşatorul său poate părea că provine din afar, senzaţia este în întregime un sentiment interior de plăcere. Prin urmare, sursa fericirii se găseşte în interior şi este eliberată în anumite circumstanţe favorabile, atunci când mintea experimentează un rezultat dorit. Examinându-ne pe noi înşine, vom descoperi că evenimentul nu face decât să declanşeze o capacitate interioară înnăscută. Odată cu descoperirea faptului că sursa fericirii este cu adevărat în interiorul nostru, şi de aceea nu poate fi pierdută, sentimentul de teamă se diminuează.

Văzute din perspectiva Realităţii, gândurile sunt, de fapt, nişte elemente exterioare. Deşi poate suna uimitor, ne putem dispensa total de ele, deoarece se interpun în calea atingerii adevăratei fericiri.

Din Cap.3 Purificarea spirituală

Sinele: Realitate şi subiectivitate – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Iubirea necondiţionată – Letting Go – Calea renunțării

Letting Go – Calea renunțăriiDavid R.Hawkins M.D.,Ph.D.

Iubirea necondiţionată

Renunţarea continuă ne oferă experienţa stării iubirii necondiţionate (ce calibrează la 540), care este rară şi apare în numai 0,04% din populaţia lumii. Această energie este miraculoasă, include totul, este nonselectivă, transformatoare, nelimitată, fără de efort, radiantă, devoţională, sfântă, difuză, iertătoare şi altruistă. Îi sunt specifice bucuria interioară, credinţa, extazul, răbdarea, compasiunea, persistenţa, esenţa, frumuseţea, sincronicitatea, perfecţiunea, renunţarea, încredinţarea, încântarea, viziunea şi deschiderea. Nu mai vedem sinele personal ca pe un agent cauzator. Totul se petrece fără de efort datorită sincronicităţii.

Bucuria emană din experienţa subiectivă interioară a propriei noastre existenţe. Puterea bucuriei este subiectivă, nu izvorăşte din nicio sursă exterioară nouă. Astfel, energia performanţei motorii este inepuizabilă. Putem dansa în extaz toată noaptea într-o biserică, la lumina lumânărilor, ca şi cum am dansa cu însăşi Sursa Vieţii. În acea stare, perfecţiunea interioară şi uluitoarea frumuseţe a tot ceea ce există strălucesc ca o radianţă luminoasă, iar infuzia energiei spirituale facilitează transfigurarea de la percepţie la viziune, de la liniar la nonliniar, de la limitat la nelimitat. Funcţionarea în lume este încă posibilă la cea mai înaltă vibraţie, aceea a iubirii (în nivelurile 500), dar s-ar putea să părăsim arena obişnuită a comerţului şi să ne abandonăm ocupaţiile şi funcţiile sociale.

În asemenea stări, „miracolul“ este ceva obişnuit. Ceea ce este denumit „supranatural“ pare să se întâmple tot timpul, fără a fi explicat de un motiv, de logică sau de cauză şi efect. Este clar că nicio „persoană“ nu produce miracole. Acestea apar spontan atunci când sunt împlinite condiţiile necesare. Dezvoltarea unui ego spiritual este evitată prin înţelegerea faptului că fenomenele sunt un dar primit de la ceea ce este dincolo de sinele nostru personal; noi suntem doar canalele Iubirii, nu originea ei.

Se ştie că progresul spiritual este rezultatul Graţiei, nu rezultatul eforturilor noastre personale. Recunoştinţa ca stare înlocuieşte mândria de a fi reuşit. Procesul renunţării continuă şi mai profund pe măsură ce renunţăm la toate îndoielile, toate sistemele de convingeri, toate percepţiile, toate punctele de vedere -poziţionalităţile noastre, la toate  părerile şi la toate ataşamentele noastre. Devenim doritori să renunţăm la toate ataşamentele, chiar şi la ataşamentul faţă de starea excepţională a Extazului ce nu poate fi descris.

Din smerenie renunţăm la toate opiniile despre alţii. Într-un fel, nimeni nu poate fi altceva decât este. Iubirea ştie acest adevăr şi nu ia partea nimănui. Iubirea sporeşte ceea ce este pozitiv, şi nu ceea ce este negativ în alţii. Se concentrează pe tot ceea ce este bun în viaţă, în toate expresiile sale. Iubirea necondiţionată este iubirea care nu aşteaptă nimic de la alţii.

Atunci când am devenit iubitori, nu mai avem nicio limitare şi nici nu le cerem altora să fie într-un anumit fel astfel încât să-i iubim. Îi iubim indiferent de cum sunt ei. Chiar şi dacă sunt insuportabili! Ne pare rău pentru răufăcătorii care au ales o viaţă în afara legii ca fiind cea mai bună variantă pentru ei.

Când iubirea este necondiţionată, nu există niciun ataşament, nicio aşteptare, niciun interes ascuns şi nici nu se păstrează vreo evidenţă a cine dă şi cui dă. Iubirea noastră este necondiţionată indiferent ce am fi noi ori ceilalţi. Este dăruită dincolo de orice cerinţe. Este liberă de orice legături. Nu aşteptăm nimic în schimb, când dăruim. Am renunţat la toate aşteptările conştiente şi inconştiente pe care le-am putea avea faţă de acea persoană.

Iubirea iluminează esenţa şi, prin urmare, însăşi calitatea de a putea fi iubiţi a celorlalţi. Aceasta pentru că iubirea deschide inima. Percepţia percepe, dar inima ştie. Mintea gândeşte şi se împotriveşte, dar inima ştie şi continuă. Deci, chiar şi atunci când oamenii greşesc, noi tot îi iubim. Gândurile ne spun ceva, dar inima ne spune altceva. Mintea poate fi critică şi poate să nu fie de acord, dar inima iubeşte indiferent de situaţie. Inima nu pune niciun fel de condiţii lucrurilor din afară, numai mintea face aceasta. Iubirea nu cere nimic.

Disponibilitatea şi dorinţa de a ierta este o cheie către transformarea Iubirii în iubire necondiţionată. Odată cu iertarea, oamenii şi situaţiile sunt privite într-un alt context ca fiind pur şi simplu „limitaţi“, nu „răi“ sau „de neiubit“. Din smerenie, suntem dispuşi să ne abandonăm propria percepţie asupra unui eveniment trecut. Ne rugăm pentru miracolul de a vedea adevărul despre o persoană sau o situaţie şi renunţăm la toate părerile pe acea temă. Analizăm ce câştig am avea prin păstrarea percepţiei noastre faţă de ce s-a petrecut şi renunţăm la fiecare asemenea mic câştig: plăcerea autocompătimirii, plăcerea de a avea dreptate, de a fi victimă, renunţăm şi la  resentimentele noastre.

Până la urmă vom renunţa la însăşi ideea iertării. A ierta pe cineva presupune că noi credem încă despre acea persoană că a greşit şi, prin urmare, că are nevoie să fie iertată. Renunţarea autentică înseamnă o renunţare completă de a vedea lucrurile în felul acesta. Când renunţăm la percepţiile noastre complet, renunţând la întregul sistem de judecată, atunci întreaga situaţie se schimbă şi putem iubi orice persoană. De vreme ce orice asemenea judecată este de fapt o autojudecată, renunţând ne eliberăm pe noi înşine, de fapt.

La nivelul iubirii necondiţionate iubim pe oricine şi orice, chiar şi pe Adolf Hitler. Îl privim ca pe o persoană care a fost preluată de energii negative şi suntem dispuşi să-l iertăm pe Hitler care nu s-a putut opune lucrurilor care i s-au întâmplat. El a fost copleşit de diabolic. În loc să urâm diabolicul, ne pare rău şi manifestăm compasiune faţă de persoanele care au fost copleşite de asemenea negativitate. Hitler a făcut ceea ce a crezut că onoarea îi dicta să facă. Aceasta a fost contextualizarea sa la vremea respectivă. A fost furat de anumite idealuri şi credinţe prezente în vremurile acelea. Astfel, chiar şi în cazul lui Hitler, se poate observa devotamentul său şi faptul că el credea că era de ajutor prin ceea ce făcea. În al doilea război mondial, piloţii kamikaze făceau ceea ce credeau că trebuia făcut pentru ţara lor şi chiar dacă ei încercau să ne bombardeze şi să ne ucidă, nu este necesar să-i urâm. Le putem respecta dorinţa de a-şi da viaţa pentru ţara lor. Putem înţelege că oricine încalcă legile Iubirii este, de fapt, o victimă a unui sistem de credinţe impus de societate ori de constrângerile vremii.

Din Capitolul 12 – Iubirea

Sinele superior iubeşte în loc să caute iubirea – Letting Go – David R. Hawkins

Fragment din Letting Go – Calea renunțării – David R.Hawkins M.D.,Ph.D.

<<Cu cât ataşamentul resimţit faţă de ceea ce se află în afara noastră este mai mare, cu atât nivelul fricii şi al vulnerabilităţii noastre la pierdere este mai mare. Ne putem întreba ce ne face să ne simţim atât de incompleţi. „De ce simt acest gol interior care mă face să caut soluţii de genul ataşamentului faţă de alte persoane şi al dependenţei de alţii?“>>

Putem începe să examinăm aspectele interioare în care încă dăm dovadă de imaturitate. În special, trebuie să aflăm: „În ce situaţie caut să primesc iubire, mai degrabă decât să o dăruiesc?“ Cu cât oferim mai multă iubire, cu atât suntem mai puţin vulnerabili la suferinţă şi pierdere şi cu atât mai puţin simţim nevoia să căutăm ceva de care să ne ataşăm. Când am recunoscut şi ne-am eliberat de toate sentimentele negative, după ce am avansat de la meschinărie la recunoaşterea măreţiei noastre astfel încât bucuria noastră să izvorască din plăcerea de a dărui şi de a iubi, atunci am devenit cu adevărat  invulnerabili la pierdere. Când găsim sursa fericirii noastre în interior, devenim imuni la pierderile din lumea exterioară.>>

 

<<Au trecut mai bine de două mii de ani de când Buddha observa că la baza întregii suferinţe umane stau dorinţa şi ataşamentul, iar istoria omenirii nu a făcut decât să confirme adevărul învăţăturilor sale. Care este, însă, soluţia acestei dileme?
Aşa cum am văzut, ataşamentul se adresează numai aspectelor interioare meschine ale unei persoane. Sinele meschin se implică în setul de programe inadecvate şi pline de teamă pe care, fără să vrem, le-am lăsat să ne domine. Scopul renunţării este acela de a lipsi aceste programe de energie pentru a nu le mai lăsa să ne conducă; suntem, apoi, liberi să accedem la conştientizarea mai amplă a Sinelui nostru Superior.

Partea din noi la care ne referim ca fiind „Sinele superior“, iubeşte în loc să caute iubirea. Prin urmare, ajungem să conştientizăm că suntem în permanenţă înconjuraţi de iubire, care este nesfârşită. Iubirea este automat atrasă înspre persoana
care o manifestă.>>