„Corpul-şablon” #reincarnare #universulholografic

Descoperirile lui Cox sugerează că este posibil ca noi să preconizăm mereu viitorul în mod inconştient şi să luăm decizii bazate pe aceste informaţii: unii dintre noi optând să evite necazul, iar alţii, probabil – ca femeia care a ales să treacă printr-o tragedie personală şi ca bărbatul care a hotărât să îndure o boală de rinichi – alegând să treacă prin situaţii negative pentru a îndeplini alte planuri şi scopuri inconştiente. „Cu atenţie sau la întâmplare, noi ne alegem evenimentele pământeşti,“ spune Whitton. „Mesajul metaconştiinţei este că misiunea vieţii fiecărei fiinţe umane nu este întâmplătoare, nici nepotrivită. Văzută în mod obiectiv din starea dintre vieţi, fiecare experienţă omenească este, pur şi simplu, o altă lecţie în sala de clasă cosmică.“

Este important să observăm că existenţa unui asemenea plan inconştient nu înseamnă că vieţile noastre sunt rigid predestinate şi orice soartă este inevitabilă. Faptul că mulţi dintre subiecţii lui Whitton au cerut să nu îşi amintească ce au spus sub hipnoză implică, din nou, faptul că viitorul este doar schiţat în linii mari şi încă susceptibil de schimbare.

Whitton nu este singurul care cercetează reîncarnarea şi care a descoperit dovezi că inconştientul are un amestec mai mare în vieţile noastre decât putem realiza. Un altul este Dr. Ian Stevenson, profesor de psihiatrie la University of Virginia Medical School. În loc să folosească hipnoza, Stevenson intervievează copiii mici care şi-au amintit spontan aparente vieţi anterioare. El a petrecut mai mult de treizeci de ani cu această ocupaţie şi a adunat şi analizat mii de cazuri de pe tot globul.

După Stevenson, amintirea spontană a unei vieţi trecute este relativ obişnuită la copii, atât de obişnuită încât numărul cazurilor care merită să fie luate în considerare depăşeşte cu mult capacitatea personalului său de a le investiga. În general, copiii au între doi şi patru ani când încep să vorbească despre „cealaltă viaţă“ a lor şi, în mod frecvent, îşi amintesc zeci de amănunte, inclusiv numele lor, numele membrilor de familie şi ale prietenilor, locul în care au trăit, cum arăta casa lor, cum îşi câştigau existenţa, cum au murit şi chiar informaţii obscure, cum ar fi unde ascunseseră banii înainte de a muri sau, uneori, în cazurile care implicau crime, chiar cine i-a omorât.

Într-adevăr, foarte des amintirile lor sunt atât de detaliate, încât Stevenson este capabil să dea de urma identităţii personalităţii anterioare şi să verifice virtual tot ce au spus. El chiar i-a dus pe copii în zona în care au trăit încarnarea anterioară şi i-a urmărit cum navigau fără efort prin împrejurimi străine şi identificau corect fosta lor casă, averea, rudele şi prietenii din viaţa trecută.

Ca şi Whitton, Stevenson a adunat o cantitate imensă de informaţii sugestive despre reîncarnare şi, până în prezent, a publicat şase volume cu descoperirile sale. Şi tot ca Whitton, a găsit dovezi că inconştientul joacă un rol de departe mai mare în firea şi destinul nostru decât am presupus noi până acum. El a verificat descoperirea lui Whitton că, în mod frecvent, renaştem împreună cu indivizi pe care i-am cunoscut în existenţele precedente şi că forţa conducătoare din spatele alegerilor pe care le facem este adesea afecţiunea sau un sentiment de vinovăţie sau de îndatorare. Este de acord că responsabilitatea personală, nu întâmplarea, este arbitrul sorţii noastre. A descoperit că deşi condiţiile materiale ale unei persoane pot varia considerabil de la o viaţă la următoarea, conduita sa morală, interesele şi aptitudinile rămân aceleaşi. Indivizii care au fost criminali în existenţa anterioară tind să fie atraşi din nou spre un comportament criminal; oamenii care au fost generoşi şi buni continuă să fie generoşi şi buni şi aşa mai departe. De aici, Stevenson a tras concluzia că nu ornamentele exterioare ale vieţii sunt cele care contează, ci cele interioare, bucuriile, tristeţile şi „creşterea interioară“ a personalităţii, care par a fi cele mai importante.

Cel mai important este faptul că nu a descoperit mărturii convingătoare despre „răsplata karmică“ sau vreo indicaţie că suntem pedepsiţi cosmic pentru păcatele noastre. „Nu există apoi – dacă judecăm după mărturiile cazurilor – nici o judecată externă a conduitei noastre şi nici o fiinţă care ne schimbă dintr-o viaţă în alta în funcţie de meritele noastre. Dacă această lume este (citându-l pe Keats) ‘o vale în care se făuresc suflete,’ atunci noi suntem cei care ne făurim propriile suflete,“ afirmă Stevenson.

Stevenson a descoperit şi un fenomen care nu a apărut în studiul lui Whitton, o descoperire care aduce mărturii încă şi mai spectaculoase despre puterea pe care o are mintea inconştientă de a sculpta şi influenţa circumstanţele vieţii noastre. A descoperit că încarnarea precedentă a unei persoane poate afecta, aparent, chiar forma şi structura corpului său fizic actual. De pildă, el a descoperit că acei copii din Burma care îşi amintesc vieţi anterioare în care au fost piloţi ai Forţelor Aeriene engleze sau americane şi au fost doborâţi în Burma, în timpul celui de-al II-lea război mondial, au toţi părul şi tenul mai deschise la culoare decât rudele lor. A descoperit, de asemenea, cazuri în care trăsături faciale distinctive, deformări ale piciorului şi alte caracteristici, au fost purtate dintr-o viaţă în alta. Mai numeroase, printre acestea, sunt rănile fizice transmise ca cicatrici sau semne din naştere. Într-unul din cazuri, un băiat care îşi amintea că fusese asasinat în viaţa precedentă prin tăierea gâtului, încă avea de-a curmezişul gâtului un semn lung roşiatic, asemănător cu o cicatrice. În alt caz, un băiat care îşi amintea că în încarnarea precedentă se sinucisese împuşcându-se în cap, avea două semne din naştere ca nişte cicatrice, care se aliniau perfect de-a lungul traiectoriei glontelui, una unde intrase glontele, iar cealaltă unde ieşise. Iar în altul, un băiat avea un semn din naştere asemănător cu o cicatrice de la o operaţie chirurgicală, completată cu o linie de semne roşii semănând cu rănile de la cusătură, exact în locul în care precedenta personalitate avusese o operaţie.

De fapt, Stevenson a adunat sute de asemenea cazuri şi în prezent realizează un studiu în patru volume despre acest fenomen. În unele dintre cazuri, a fost chiar capabil să obţină fişele de la spital sau/şi rapoartele de autopsie ale personalităţii decedate şi să arate că asemenea răniri nu numai că s-au întâmplat, dar erau exact pe locul semnului din naştere sau deformării din prezent. Este de părere că asemenea semne nu doar furnizează unele dintre cele mai puternice dovezi ale reîncarnării, ci sugerează şi existenţa unui fel de corp nonfizic intermediar care funcţionează ca un purtător al acestor atribute între o viaţă şi cea care urmează. El afirmă: „Mi se pare că amprenta rănilor personalităţii precedente trebuie să fie purtată între vieţi de un fel de prelungire a corpului, care la rândul său acţionează ca un şablon pentru producerea pe un corp fizic nou a semnelor din naştere şi a deformărilor corespunzătoare rănilor de pe corpul personalităţii precedente.“

„Corpul-şablon“ teoretizat de Stevenson este un ecou al afirmaţiei lui Tiller, conform căreia câmpul enegetic omenesc este un şablon holografic care ghidează forma şi structura corpului fizic. Altfel spus, este un fel de proiect tridimensional în jurul căruia se formează corpul fizic. În mod similar, descoperirile sale referitoare la semnele din naştere adaugă un sprijin suplimentar ideii că suntem în esenţă doar imagini, alcătuiri holografice, create prin gândire.

Stevenson a observat, de asemenea, că deşi cercetarea sa sugerează că suntem creatorii propriilor vieţi şi, până la un anumit punct, ale propriilor corpuri, participarea noastră la acest proces este atât de pasivă, încât este aproape involuntară. Straturi adânci ale psihicului par să fie implicate în aceste alegeri, straturi care sunt mult mai mult în contact cu implicitul. Sau, cum o spune Stevenson: „Nivele ale activităţii mentale mult mai adânci decât cele care reglează digestia cinei în stomacul nostru şi respiraţia noastră normală trebuie să guverneze aceste procese.“

Oricât de neortodoxe sunt multe din concluziile lui Stevenson, reputaţia de cercetător atent şi minuţios i-a câştigat respect în cercuri neaşteptate. Descoperirile sale au fost publicate în periodice ştiinţifice distinse precum American Journal of Psychiatry, Journal of Nervous and Mental Disease şi International Journal of Comparative Sociology. Iar într-o recenzie a uneia dintre lucrările sale, prestigioasa revistă Journal of the American Medical Association a afirmat că „a adunat sârguincios şi la rece o serie detaliată de cazuri în care mărturiile despre reîncarnare sunt dificil de înţeles având oricare alte baze. … El a înregistrat în arhive o mare cantitate de informaţii care nu pot fi ignorate.“

Fragment din Cap.7, Timpul în afara minţii

Universul holografic – Michael Talbot

Metaconştiinţă-Reîncarnare #universulholografic

Materia neclară a sufletului

Dr. Joel Whitton, profesor de psihiatrie la University of Toronto Medical School, a folosit hipnoza pentru a studia ce ştiu oamenii, în mod inconştient despre ei înşişi. Totuşi în loc să-i întrebe despre viitorul lor, Whitton, care este expert în hipnoză clinică şi deţine, totodată, şi o diplomă în neurobiologie, îi întreabă despre trecutul lor, mai precis despre trecutul lor îndepărtat. În ultimele câteva decenii, Whitton a adunat liniştit şi fără trâmbiţe mărturii sugestive despre reîncarnare.

Reîncarnarea este un subiect dificil, pentru că au fost prezentate atâtea prostii despre ea, încât mulţi oameni o resping automat. Mulţi nu realizează că pe lângă, şi ar trebui să spunem chiar în ciuda pretenţiilor senzaţionale de celebrităţi şi poveştile cu Cleopatre reîncarnate care se bucură de atenţia mijloacelor de informare în masă, există foarte multe cercetări serioase asupra reîncarnării. În ultimele câteva decenii, un număr mic (dar în creştere) de cercetători cu înaltă credibilitate au adunat o cantitate impresionantă de mărturii despre acest subiect. Whitton este unul dintre aceştia.

Mărturiile nu verifică faptul că reîncarnarea există şi nici nu este în intenţia acestei cărţi să facă o asemenea argumentaţie. În realitate, este dificil de imaginat ce ar putea constitui o dovadă perfectă a reîncarnării. Într-o oarecare măsură, descoperirile la care se va face referire aici sunt oferite numai ca posibilităţi incitante şi pentru că sunt relevante pentru discursul curent al cărţii. Aşadar, ele merită să fie luate în considerare fără prejudecăţi.

Principalul atac la cercetările lui Whitton asupra hipnozei se bazează pe un fapt simplu şi uimitor. Când indivizii sunt hipnotizaţi, îşi amintesc adesea lucruri ce par să fie amintiri din existenţe anterioare. Studiile au arătat că peste 90% din indivizii care pot fi hipnotizaţi sunt capabili să evoce aceste amintiri aparente. Fenomenul este larg recunoscut, chiar şi de sceptici. De exemplu, manualul de psihiatrie Trauma, transa şi transformarea îi avertizează pe hipnoterapeuţii fără experienţă să nu fie surprinşi dacă asemenea amintiri ies spontan la suprafaţă, la pacienţii hipnotizaţi. Autorul textului respinge ideea renaşterii, dar observă că asemenea amintiri pot avea, cu toate acestea, un remarcabil potenţial de vindecare.

Semnificaţia acestui fenomen este, desigur, dezbătută cu aprindere. Mulţi cercetători argumentează că asemenea amintiri sunt fanteziile sau produsele minţii inconştiente, şi nu există nici un dubiu că uneori acesta este cazul, mai ales dacă sesiunea de hipnoză sau “regresie” este condusă de un hipnotizator nepriceput, care nu cunoaşte tehnicile potrivite de chestionare necesare pentru a-l feri de stârnirea fanteziilor. Dar există, de asemenea, numeroase cazuri, în arhive, în care unii indivizi, ghidaţi de profesionişti experimentaţi, au scos la iveală amintiri care nu par să fie fantezii. Mărturiile adunate de Whitton intră în această categorie.

Pentru a îndeplini cercetarea, Whitton a adunat laolaltă un nucleu de aproximativ treizeci de oameni. Acesta cuprindea indivizi din toate straturile sociale, de la conducători de camioane la specialişti în computere, unii dintre cei care credeau în reîncarnare şi alţii dintre cei care nu credeau. Apoi i-a hipnotizat individual şi a petrecut literalmente mii de ore înregistrând tot ce au avut de spus despre pretinsele lor existenţe anterioare.

Chiar şi în linii mari, informaţiile erau fascinante. Un aspect izbitor era gradul de acord între experienţele subiecţilor. Toţi au relatat numeroase vieţi trecute, unii între douăzeci şi douăzeci şi cinci, cu toate că o limită practică a fost atinsă când Whitton i-a făcut să ajungă înapoi la ceea ce el numeşte existenţa de „om al peşterilor“, când durata unei vieţi devine imposibil de deosebit de următoarea. Toţi au relatat că genul nu este specific pentru suflet şi mulţi au trăit cel puţin o viaţă cu un sex diferit. Şi toţi au relatat că sensul vieţii era de a evolua şi de a învăţa, iar existenţele multiple facilitau acest proces.

Whitton a găsit mărturii care sugerau cu tărie că evenimentele erau vieţi anterioare reale. O caracteristică neobişnuită era capacitatea pe care o aveau amintirile de a explica o serie largă de evenimente şi experienţe, aparent fără legătură, din vieţile curente ale subiecţilor. De exemplu, un bărbat, un psiholog născut şi crescut în Canada, avusese în copilărie un accent englezesc inexplicabil. Avea, de asemenea, o teamă iraţională că îşi vatămă piciorul, o fobie faţă de călătoria cu avionul, o problemă teribilă cu rosul unghiilor, o fascinaţie obsesivă faţă de tortură, iar în adolescenţă, la scurt timp după ce acţionase pedalele unei maşini în timpul unui test de conducere auto, avusese o viziune scurtă şi enigmatică în care se afla într-o cameră cu un ofiţer nazist. Sub hipnoză, bărbatul şi-a adus aminte că fusese pilot britanic în timpul celui de al doilea război mondial. Pe când era într-o misiune deasupra Germaniei, avionul său a fost lovit de o ploaie de gloanţe, iar unul a pătruns prin fuzelaj şi l-a rănit la picior. Aceasta l-a făcut să piardă controlul asupra pedalelor avionului şi să se prăbuşească pe pământ. A fost capturat ulterior de nazişti, torturat prin smulgerea unghiilor pentru a divulga informaţii şi a murit după scurt timp.

Mulţi subiecţi au trecut prin vindecări psihologice şi fizice profunde ca urmare a amintirilor traumatice din vieţile anterioare pe care le-au dezgropat şi au dat detalii istorice nefiresc de precise despre timpurile în care au trăit. Unii chiar vorbeau limbi pe care nu le cunoşteau. În timp ce retrăia o aparentă viaţă anterioară ca viking, un bărbat de treizeci şi şapte de ani, specialist în comportament, a strigat cuvinte pe care autorităţi lingvistice le-au identificat, mai târziu, ca fiind din vechea limbă scandinavă. După ce a fost regresat într-o existenţă în vechea Persie, acelaşi bărbat a început să scrie un păienjeniş de text în stil arabic, pe care un expert în limbile din Orientul Apropiat l-a identificat ca fiind o reprezentare autentică a limbii Sassanid Pahlavi, o limbă dispărută de mult timp, care înflorise în Mesopotamia între anii 226 şi 651 e.n.

Dar cea mai remarcabilă descoperire a lui Whitton a venit când a regresat subiecţii în interimatul dintre vieţi, un tărâm orbitor, plin de lumină, în care nu există „lucruri ca spaţiul şi timpul aşa cum le cunoaştem noi.“ Conform celor spuse de subiecţii săi, o parte din menirea acestui tărâm era de a le îngădui să îşi planifice viaţa următoare, să schiţeze literalmente evenimentele importante şi circumstanţele care urmau să li se întâmple în viitor. Dar acest proces nu era, pur şi simplu, exerciţiu de împlinire a dorinţelor, ca în basme.

Whitton a descoperit că atunci când indivizii se aflau în perioada dintre vieţi, intrau într-o stare de conştiinţă neobişnuită, în care aveau o conştiinţă de sine ascuţită şi un înalt simţ moral şi etic. În plus, ei nu mai aveau capacitatea de a face speculaţii logice asupra greşelilor şi nelegiuirilor lor şi se vedeau pe ei înşişi cu totală onestitate. Pentru a o deosebi de conştiinţa noastră de toate zilele, Whitton numeşte această stare intens conştientă a minţii „metaconştiinţă.“

Aşadar, când subiecţii îşi plănuiau viaţa viitoare, o făceau cu un sentiment de obligaţie morală. Ei alegeau să renască împreună cu oameni faţă de care greşiseră într-o viaţă anterioară, astfel încât să aibă oportunitatea de a-şi corecta greşelile; plănuiau întâlniri plăcute cu „suflete pereche“, indivizi împreună cu care construiseră o relaţie de iubire şi reciproc avantajoasă de-a lungul multor vieţi; şi planificau evenimente „accidentale“ pentru a împlini alte lecţii şi scopuri. Un bărbat a spus că, pe când îşi planifica viaţa următoare, vizualiza „un instrument ca un fel de mecanism de ceasornic în care puteai potrivi anumite părţi într-o ordine din care să rezulte consecinţe specifice.“

Aceste consecinţe nu erau întotdeauna plăcute. După ce a fost adusă în starea de metaconştiinţă, o femeie care fusese violată la vârsta de treizeci şi şapte de ani a dezvăluit că, de fapt, plănuise evenimentul înainte de a fi venit în această întrupare. După cum a explicat, fusese necesar ca ea să treacă prin această tragedie la acea vârstă pentru ca să o forţeze să schimbe „întreaga înfăţişare a sufletului“ şi, astfel, să ajungă la o înţelegere mai adâncă şi mai pozitivă a sensului vieţii. Un alt subiect, un bărbat afectat de o boală gravă de rinichi care îi ameninţa viaţa, a scos la iveală faptul că alesese boala pentru a se pedepsi pentru păcatele dintr-o viaţă anterioară. Totuşi a dezvăluit că şi moartea din cauza acestei boli de rinichi nu făcea parte din scenariul său, aşa că înainte de a veni în această viaţă aranjase să întâlnească pe cineva sau ceva care să îi amintească acest lucru şi astfel să îl ajute să îşi vindece atât sentimentul de vinovăţie, cât şi trupul. Conform spuselor sale, după ce a început sesiunile cu Whitton, a trăit o însănătoşire completă, aproape miraculoasă.

Nu toţi subiecţii lui Whitton au fost atât de dornici să cunoască viitorul pe care sinele lor metaconştient îl planificase pentru ei. Câţiva şi-au cenzurat propriile amintiri şi l-au rugat pe Whitton să le administreze instrucţiuni posthipnotice pentru a nu-şi aminti nimic din ce spuseseră în timpul transei. Aşa cum au explicat, nu vroiau să fie tentaţi să umble la scenariul pe care sinele metaconştient îl scrisese pentru ei.

Aceasta este o idee uluitoare. Este, oare, posibil ca mintea noastră inconştientă să fie nu doar conştientă de ciorna schiţei destinului nostru, ci să ne călăuzească, pur şi simplu, spre împlinirea lui? Cercetarea lui Whitton nu este singura mărturie că aşa stau lucrurile. Într-un studiu statistic efectuat pe 28 de accidente grave de cale ferată din S.U.A., parapsihologul William Cox a descoperit că în zilele cu accidente luaseră trenul semnificativ mai puţini oameni decât în aceleaşi zile din săptămânile precedente.

Fragment din Cap.7, Timpul în afara minţii

Universul holografic – Michael Talbot

De ce unii oameni îşi pot aminti vieţile anterioare? – fragment din Sinele: Realitate şi Subiectivitate

Fragment din volumul Sinele: Realitate şi Subiectivitate – David R. Hawkins

Î: De ce unii oameni îşi pot aminti vieţile anterioare?

R: Sub nivelul 600 al conştiinţei, există, de obicei, o amnezie în ceea ce priveşte vieţile trecute datorită identificării cu mintea/corpul ca realitate a „Sinelui“. Se poate trece dincolo de această amnezie în stări modificate ale conştiinţei, experienţe de părăsire a corpului (decorporalizare) şi în apropierea morţii, vise, stări hipnotice şi străfulgerări spontane. Experienţa clinică a regresiilor în vieţile anterioare este larg cunoscută şi se poate dovedi foarte eficientă, din punct de vedere medical, pentru dezvăluirea traumelor şi erorilor din vieţile trecute ce se manifestă în viaţa prezentă ca boli sau probleme psihologice. Utilizarea în scop terapeutic a regresiei în vieţile trecute poate, într-adevăr, să producă vindecări şi rezultate spectaculoase. În plus, copiii mici vorbesc spontan despre vieţile lor trecute, iar unii chiar îşi reamintesc detalii verificabile despre existenţele lor anterioare.

În cazurile în care nivelul conştiinţei depăşeşte valoarea 600, vieţile trecute sunt accesibile datorită identificării sinelui cu martorul/experimentatorul/conştienţa conştiinţei. Prin intermediul acestei reamintiri, persoana în cauză poate observa că există o concordanţă între evenimentele spirituale majore din vieţile trecute şi evenimentele, atitudinile şi configuraţiile psihologice din viaţa prezentă. Prin reflecţie, iese la iveală un model care exprimă ceea ce ar putea fi numit călătoria sufletului.

Buddha şi-a reamintit numeroase vieţi trecute, însă această conştienţă nu reprezintă o parte din tradiţia iudeo-creştină, în ciuda faptului că este o înţelegere majoră a altor religii ale lumii ce merge până în antichitate. Cercetarea spirituală dezvăluie faptul că, deşi Buddha a avut multe reîncarnări, Iisus nu a avut nici una, El „coborând, într-adevăr, din Ceruri“ fără ca anterior să fi avut vreo viaţă umană.

pag.282

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/david-r-hawkins-sinele-realitate-si-subiectivitate-cartea-daath