Semne – un album de Florina Marin

Semne este o carte-album, un volum în care poemele şi picturile Florinei Marin se acompaniază cu delicateţe.  

Pictor, psiholog şi astrolog, Florina Marin imprimă semnelor sale trăsături fundamentale ale experienţei  umane –  timpul şi trăirea împletindu-se în parcursul căutării acelui sens al luminii, al conştiinţei ce înregistrează frumuseţile pline ale clipelor.

O aproape retrospectivă a creaţiei sale, volumul-album adună lucrări din diferite etape ale creaţiei plastice, precum şi poemele născute din culorile trăirilor pictoriţei. Instantanee ale vieţii sunt săpate cu delicateţe prin cuvinte, forme şi culoare în cele două albume ce se împletesc în acest volum: “Scrisori rătăcite”, albumul de poezii şi “Semnele timpului”, albumul de picturi şi desene.

Imagini transpuse în versuri, gânduri transpuse în forme şi culori, poemele şi picturile Florinei Marin sculptează o filosofie a sensului, a căutării acelor semne ce ne marchează existenţa. “Scrisori rătăcite”, albumul de poezii şi ritmuri ce acompaniază picturile şi desenele din “Semnele timpului”, albumul de tablouri,  se întrepătrund armonios, uneori chiar contrapunctic, în pânza unei căutări perpetue a frumosului. O căutare a vieţii şi a întâmplărilor sale, a sensurilor unor trăiri de dinaintea gândului, o expunere a intimităţii acestor experienţe observate de sensibila privire pe care artistul, psihologul şi astrologul Florina Marin ne invită să o descoperim.

Motto-ul volumului deschide această perspectivă a curgerii vieţii, reamintindu-ne că oricât de multe trăiri ar părea că opresc timpul într-un loc al intersectării,  panta rhei – totul curge fără întrerupere, împreună cuvântul şi culoarea, sub astrele şi ele lin curgătoare. 

Motto:

Sunt locuri unde apele ajung şi se despart,

sunt locuri unde apele ajung şi se adună

spre a curge mai departe împreună…

Curgem odată cu paginile albumului descoperind poemul Apele mele. Iată-l în lectura autoarei:

Elemente fundamentale ale vieţii, aerul, focul, apa, pământul şi acel eter în care “risipite-au rămas” toate cele ce nu se adună, sclipesc în lumina ploii ori a lacrimilor omului aflat mereu în căutarea iubirii neîngrădite de timp.

O minune pe zi

o minune azi

o minune mâine

Cel darnic îşi risipeşte iubirea

întocmai omului ce nu păstrează nimic pentru sine

ţi-e frică să nu pierzi clipa

minunile mici se înşiră mărgele la gâtul tău

n-ai cum să fii singur

uite ce sclipiri au…

şi cine mai vrea să fie credincios în ziua de azi

când apele mătură totul în calea lor

sau când lacrima ploii se lasă aşteptată?

atâta doar că

Dumnezeu se scrie cu literă mare

de câte ori scoatem la lumină

neputinţa de a nu putea

şi gândul înţeles înainte de-a fi rostit

Semne lasă cu siguranţă în inima cititorului acest volum. O suavă melancolie, o reamintire a dorului de frumuseţe, de o deplinătate aflată dincolo de lume. În această oază a frumuseţii ne invită Florina Marin.

Cu toate că în Biografia inclusă în volum, nu vom găsi cuvântul “poetă”, eu vă invit să o citiţi, să o descoperiţi în această împreunare a semnelor sale poetice care încântă spiritul.

https://www.edituracarteadaath.ro/semne-florina-marin

Format 205×240

88 de pagini

Şoferul #lacapatulsoaptelor

Valer nu păstrase nicio amintire plăcută de la ședințele de  terapie din cabinetul psihologului liceului. Încolţit de frici și de îndoieli, Valer prezenta toate simptomele unui adolescent rebel tipic. După ce bunică-sa îl dezamăgise în ziua aceea când o spionase, Valer se schimbase tot mai tare. Abia făcea cunoștință cu adolescența, era tot mai furios, refuza să mai vorbească cu părinții, de intrat în casa Milicăi nici nu se punea problema, iar la toate acele ieșiri oferea un singur răspuns: tăcerea. Pe-atunci era prea mândru ca să recunoască ce probleme are. Una peste alta, știindu-l sărac și crescut de bunici, unii băieți de la liceu începuseră să râdă de el. Dar Valer nu mai băga capul în pământ, ca altădată. Le dădea ce merita, cel puțin așa credea. Se încăiera cu ei până se sleia de putere… de durere.

Din cauza îndesirii acestor episoade, directorul școlii l-a constrâns pe tânăr să facă psihoterapie la cabinetul liceului. Dar nu ăsta a fost ghinionul lui, ci întâlnirea nefastă cu un psiholog fără vocație. Venit de la sat, domnul Bega era dezinteresat de problemele reale ale adolescenților din liceu. Îl interesa mai tare cum aveau să-i ajungă banii pentru chiria la garsoniera în care se mutase și… cum să scape de senzația aia de foame, care-l urmărise până la oraș.

Domnul Bega îl îneca pe Valer în indicații și banalități, aproape de fiecare dată când se vedeau. Tânărul devenise exasperat. Părea că omul acela, în loc să-i îngrijească rănile lăuntrice, le scărmăna și mai tare. Apăsa pe ele. Era brutal. Îl constrângea să le vadă supurând, sângerând, să le descrie încontinuu și să-i ofere numai leacuri amare. Când Valer refuza să colaboreze cu doctorul, acesta țâțâia scurt și-i spunea „Așa nu o să ajungi departe. Trebuie să mă ajuți“.

Îl duceau la disperare acele cuvinte. „Cine pe cine ajută?“, se întreba. Într-o bună zi, Valer nu s-a mai putut abține și-a răbufnit chiar în cabinetul doctorului Bega: „Dacă io am venit să v-ajut, apăi mai bine-mi văd de drum, că nu-s doctor“. Dintr-o mișcare, i-a împrăştiat pe jos un teanc de dosare așezate pe birou, apoi a ieșit furtunos, lăsând ușa deschisă după el. În ziua aceea și-a jurat să nu mai calce pragul niciunui cabinet de psihologie. Nu ca pacient. „Ăștia vorbesc în prostie și nu zic nimic“, credea Valer.

Drumul lui căpăta alte culori. După zece clase, renunța la studii și fugea de acasă. Pentru a supraviețui singur, s-a angajat la o spălătorie de mașini. Patronul îl lăsa să doarmă într-o cămăruță a generoasei clădiri. Oficial, cămăruța servea drept magazie. Pentru că voise într-atât de mult să fie singur, Valer a acceptat oferta patronului.

După o iarnă petrecută în acea cameră neîncălzită, dormind pe-o saltea veche, învelit cu două pături și mâncând mai mult conserve, s-a întors acasă, spășit. Bunicul lui nu trecuse de acea iarnă. Îl înmormântaseră și, pentru că Valer nu lăsase vorbă unde plecase, a primit vestea amară de la bunică abia la întoarcere. Era slăbită și îndurerată. Avea nevoie de el mai mult ca oricând, așa că Valer a renunțat la locul de muncă de la spălătorie și cu mare parte din ceea ce câștigase a cheltuit pe mâncare mai bună, pe unele mici răsfățuri pe care nu și le permiteau prea des.

Într-o zi, nu după mult timp de la întoarcerea acasă, Valer a dat peste anunțul din ziar al firmei tale de consultanță IT. Aveați nevoie de un zugrav pentru un sediu nou pe care trebuia să-l deschideți. Deși asociații te sfătuiseră să te bazezi pe serviciile unei firme de reamenajări interioare, ai preferat să cauți un om care să dea culoare acelui spațiu „Vreau să ajut un om, nu o firmă“. Era o idee ce-ți venise spontan și pe care-i urmat-o fără să te gândești prea mult. Aveai alocat un buget îndeajuns de generos pentru aranjarea noului sediu, chiar și dacă ideea ta s-ar fi dovedit una nefericită. Ceva îți spunea că totul va fi bine și așa fusese. Valer se achitase onorabil de sarcină. Îl învățase meserie un zugrav bătrân, prieten cu bunicul său. Îi arătase cum să se descurce bine cu trafaletul și-i explicase tot ce implica zugrăvirea unei camere. Valer avea 14 ani în acea vară în care bunicii îl chemaseră pe nea Nelu să le mai „învioreze nițel pereții ăștia care numai oftează“. A început chiar cu camera lui.

Pe când Valer lucra la noul sediu, treceai în fiecare zi pe-acolo ca să vezi cum se descurcă, dar mai ales ca să discutați. Îţi dădea impresia unui om cinstit şi ţi-a plăcut din primul moment. Într-una din vizitele tale, Valer și-a deschis sufletul și ți-a spus toată povestea lui. Te-a emoționat peste cuvinte. Te simțeai prost că nu-i puteai spune decât „îmi pare rău“ și simțeai că vrei să-l ajuți, dar încă nu știai cum. Până-n ziua în care i-ai propus: „Ai vrea să faci școala de șoferi?“.

Fragment din partea a II-a, Mizanscena din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea

Featured image from Pixabay

Visul #lacapatulsoaptelor

Tentația de afundare și de amestec cu tot acel alb al tavanului îți dădu un sentiment de amețeală. Pentru o clipă te-ai prins cu o mână de capătul canapelei, de parcă pământul din jur ar fi luat-o la vale și-ai fi vrut să împiedici o cădere. Senzația fusese vremelnică.

— Să vă zic de căderea aia… Stați puțin! Ce legătură au instinctele cu creierul? Le-am dat și pe alea peste cap? Eu despre asta încerc să vă zic. Dacă nici la nivel de instinct nu mai sunt eu, atunci…

— Instinctele se filtrează prin creier. Creierul e centrul de comandă. N-ai cum să le dai peste cap, e poveste lungă… Zi-mi de cădere, te îndemnă, calm, doctorul. Sper că nu e vorba de același vis pe care l-ai avut mai demult și pe care încă nu l-ai decriptat. Te mai chinuie?

— E tot despre un vis, dar nu e Acel Vis. Oricum, trăiesc o senzație complet stranie legată de Acel Vis. Zilele trecute am discutat cu mai multe persoane despre visul ăsta de care vreau să vă spun. Cam cu toată lumea care apare-n el, și știți ce mi se pare ciudat? O parte din ceea ce-am visat pare să se fi întâmplat în realitate, în același timp în care visam, iar o parte pare să fie o fantezie. Și nici acum nu sunt complet sigur de tot ce mi se întâmplă. Ce e cu jumătățile astea? ai întrebat dezolat.

— Discuția aceasta e reală, bâigui doctorul.

— În orice caz, fantezia nu e confirmată încă, deci rămâne la acest stadiu. Poate că totul s-a întâmplat, de fapt, dar eu sunt omul care caută confirmări, ca Toma Necredinciosul. Nu mă satur cu o posibilitate. Am aflat atâtea în ultimul timp…

Doctorul Spiridon stătea pierdut în transă, aprofundându-ți cuvintele ca pe droguri. Fața sa bărboasă părea și mai trasă ca de obicei. Dintr-o mișcare, prinse carnețelul în care-și nota mereu informațiile cheie legate de cazurile sale, scoase un pix ținut, inginerește, la buzunarul de la pieptul cămășii în carouri de maron, și-ncepu să noteze.

Doctorul Spiridon ținea mult la uniforme și la curățenie. Paradigma din care-i trata el pe ceilalți era cea a ordinii complete, «Die Ordnung», dovadă că pacienții săi stăteau întinși pe canapea abia după ce se descălțau în prealabil, iar el avea așezate toate cele trebuincioase ședinței pe măsuța de lângă canapea.

Mock-up Coperta - 2 - SMALL

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/proza/la-capatul-soaptelor