Metaconştiinţă-Reîncarnare #universulholografic

Materia neclară a sufletului

Dr. Joel Whitton, profesor de psihiatrie la University of Toronto Medical School, a folosit hipnoza pentru a studia ce ştiu oamenii, în mod inconştient despre ei înşişi. Totuşi în loc să-i întrebe despre viitorul lor, Whitton, care este expert în hipnoză clinică şi deţine, totodată, şi o diplomă în neurobiologie, îi întreabă despre trecutul lor, mai precis despre trecutul lor îndepărtat. În ultimele câteva decenii, Whitton a adunat liniştit şi fără trâmbiţe mărturii sugestive despre reîncarnare.

Reîncarnarea este un subiect dificil, pentru că au fost prezentate atâtea prostii despre ea, încât mulţi oameni o resping automat. Mulţi nu realizează că pe lângă, şi ar trebui să spunem chiar în ciuda pretenţiilor senzaţionale de celebrităţi şi poveştile cu Cleopatre reîncarnate care se bucură de atenţia mijloacelor de informare în masă, există foarte multe cercetări serioase asupra reîncarnării. În ultimele câteva decenii, un număr mic (dar în creştere) de cercetători cu înaltă credibilitate au adunat o cantitate impresionantă de mărturii despre acest subiect. Whitton este unul dintre aceştia.

Mărturiile nu verifică faptul că reîncarnarea există şi nici nu este în intenţia acestei cărţi să facă o asemenea argumentaţie. În realitate, este dificil de imaginat ce ar putea constitui o dovadă perfectă a reîncarnării. Într-o oarecare măsură, descoperirile la care se va face referire aici sunt oferite numai ca posibilităţi incitante şi pentru că sunt relevante pentru discursul curent al cărţii. Aşadar, ele merită să fie luate în considerare fără prejudecăţi.

Principalul atac la cercetările lui Whitton asupra hipnozei se bazează pe un fapt simplu şi uimitor. Când indivizii sunt hipnotizaţi, îşi amintesc adesea lucruri ce par să fie amintiri din existenţe anterioare. Studiile au arătat că peste 90% din indivizii care pot fi hipnotizaţi sunt capabili să evoce aceste amintiri aparente. Fenomenul este larg recunoscut, chiar şi de sceptici. De exemplu, manualul de psihiatrie Trauma, transa şi transformarea îi avertizează pe hipnoterapeuţii fără experienţă să nu fie surprinşi dacă asemenea amintiri ies spontan la suprafaţă, la pacienţii hipnotizaţi. Autorul textului respinge ideea renaşterii, dar observă că asemenea amintiri pot avea, cu toate acestea, un remarcabil potenţial de vindecare.

Semnificaţia acestui fenomen este, desigur, dezbătută cu aprindere. Mulţi cercetători argumentează că asemenea amintiri sunt fanteziile sau produsele minţii inconştiente, şi nu există nici un dubiu că uneori acesta este cazul, mai ales dacă sesiunea de hipnoză sau “regresie” este condusă de un hipnotizator nepriceput, care nu cunoaşte tehnicile potrivite de chestionare necesare pentru a-l feri de stârnirea fanteziilor. Dar există, de asemenea, numeroase cazuri, în arhive, în care unii indivizi, ghidaţi de profesionişti experimentaţi, au scos la iveală amintiri care nu par să fie fantezii. Mărturiile adunate de Whitton intră în această categorie.

Pentru a îndeplini cercetarea, Whitton a adunat laolaltă un nucleu de aproximativ treizeci de oameni. Acesta cuprindea indivizi din toate straturile sociale, de la conducători de camioane la specialişti în computere, unii dintre cei care credeau în reîncarnare şi alţii dintre cei care nu credeau. Apoi i-a hipnotizat individual şi a petrecut literalmente mii de ore înregistrând tot ce au avut de spus despre pretinsele lor existenţe anterioare.

Chiar şi în linii mari, informaţiile erau fascinante. Un aspect izbitor era gradul de acord între experienţele subiecţilor. Toţi au relatat numeroase vieţi trecute, unii între douăzeci şi douăzeci şi cinci, cu toate că o limită practică a fost atinsă când Whitton i-a făcut să ajungă înapoi la ceea ce el numeşte existenţa de „om al peşterilor“, când durata unei vieţi devine imposibil de deosebit de următoarea. Toţi au relatat că genul nu este specific pentru suflet şi mulţi au trăit cel puţin o viaţă cu un sex diferit. Şi toţi au relatat că sensul vieţii era de a evolua şi de a învăţa, iar existenţele multiple facilitau acest proces.

Whitton a găsit mărturii care sugerau cu tărie că evenimentele erau vieţi anterioare reale. O caracteristică neobişnuită era capacitatea pe care o aveau amintirile de a explica o serie largă de evenimente şi experienţe, aparent fără legătură, din vieţile curente ale subiecţilor. De exemplu, un bărbat, un psiholog născut şi crescut în Canada, avusese în copilărie un accent englezesc inexplicabil. Avea, de asemenea, o teamă iraţională că îşi vatămă piciorul, o fobie faţă de călătoria cu avionul, o problemă teribilă cu rosul unghiilor, o fascinaţie obsesivă faţă de tortură, iar în adolescenţă, la scurt timp după ce acţionase pedalele unei maşini în timpul unui test de conducere auto, avusese o viziune scurtă şi enigmatică în care se afla într-o cameră cu un ofiţer nazist. Sub hipnoză, bărbatul şi-a adus aminte că fusese pilot britanic în timpul celui de al doilea război mondial. Pe când era într-o misiune deasupra Germaniei, avionul său a fost lovit de o ploaie de gloanţe, iar unul a pătruns prin fuzelaj şi l-a rănit la picior. Aceasta l-a făcut să piardă controlul asupra pedalelor avionului şi să se prăbuşească pe pământ. A fost capturat ulterior de nazişti, torturat prin smulgerea unghiilor pentru a divulga informaţii şi a murit după scurt timp.

Mulţi subiecţi au trecut prin vindecări psihologice şi fizice profunde ca urmare a amintirilor traumatice din vieţile anterioare pe care le-au dezgropat şi au dat detalii istorice nefiresc de precise despre timpurile în care au trăit. Unii chiar vorbeau limbi pe care nu le cunoşteau. În timp ce retrăia o aparentă viaţă anterioară ca viking, un bărbat de treizeci şi şapte de ani, specialist în comportament, a strigat cuvinte pe care autorităţi lingvistice le-au identificat, mai târziu, ca fiind din vechea limbă scandinavă. După ce a fost regresat într-o existenţă în vechea Persie, acelaşi bărbat a început să scrie un păienjeniş de text în stil arabic, pe care un expert în limbile din Orientul Apropiat l-a identificat ca fiind o reprezentare autentică a limbii Sassanid Pahlavi, o limbă dispărută de mult timp, care înflorise în Mesopotamia între anii 226 şi 651 e.n.

Dar cea mai remarcabilă descoperire a lui Whitton a venit când a regresat subiecţii în interimatul dintre vieţi, un tărâm orbitor, plin de lumină, în care nu există „lucruri ca spaţiul şi timpul aşa cum le cunoaştem noi.“ Conform celor spuse de subiecţii săi, o parte din menirea acestui tărâm era de a le îngădui să îşi planifice viaţa următoare, să schiţeze literalmente evenimentele importante şi circumstanţele care urmau să li se întâmple în viitor. Dar acest proces nu era, pur şi simplu, exerciţiu de împlinire a dorinţelor, ca în basme.

Whitton a descoperit că atunci când indivizii se aflau în perioada dintre vieţi, intrau într-o stare de conştiinţă neobişnuită, în care aveau o conştiinţă de sine ascuţită şi un înalt simţ moral şi etic. În plus, ei nu mai aveau capacitatea de a face speculaţii logice asupra greşelilor şi nelegiuirilor lor şi se vedeau pe ei înşişi cu totală onestitate. Pentru a o deosebi de conştiinţa noastră de toate zilele, Whitton numeşte această stare intens conştientă a minţii „metaconştiinţă.“

Aşadar, când subiecţii îşi plănuiau viaţa viitoare, o făceau cu un sentiment de obligaţie morală. Ei alegeau să renască împreună cu oameni faţă de care greşiseră într-o viaţă anterioară, astfel încât să aibă oportunitatea de a-şi corecta greşelile; plănuiau întâlniri plăcute cu „suflete pereche“, indivizi împreună cu care construiseră o relaţie de iubire şi reciproc avantajoasă de-a lungul multor vieţi; şi planificau evenimente „accidentale“ pentru a împlini alte lecţii şi scopuri. Un bărbat a spus că, pe când îşi planifica viaţa următoare, vizualiza „un instrument ca un fel de mecanism de ceasornic în care puteai potrivi anumite părţi într-o ordine din care să rezulte consecinţe specifice.“

Aceste consecinţe nu erau întotdeauna plăcute. După ce a fost adusă în starea de metaconştiinţă, o femeie care fusese violată la vârsta de treizeci şi şapte de ani a dezvăluit că, de fapt, plănuise evenimentul înainte de a fi venit în această întrupare. După cum a explicat, fusese necesar ca ea să treacă prin această tragedie la acea vârstă pentru ca să o forţeze să schimbe „întreaga înfăţişare a sufletului“ şi, astfel, să ajungă la o înţelegere mai adâncă şi mai pozitivă a sensului vieţii. Un alt subiect, un bărbat afectat de o boală gravă de rinichi care îi ameninţa viaţa, a scos la iveală faptul că alesese boala pentru a se pedepsi pentru păcatele dintr-o viaţă anterioară. Totuşi a dezvăluit că şi moartea din cauza acestei boli de rinichi nu făcea parte din scenariul său, aşa că înainte de a veni în această viaţă aranjase să întâlnească pe cineva sau ceva care să îi amintească acest lucru şi astfel să îl ajute să îşi vindece atât sentimentul de vinovăţie, cât şi trupul. Conform spuselor sale, după ce a început sesiunile cu Whitton, a trăit o însănătoşire completă, aproape miraculoasă.

Nu toţi subiecţii lui Whitton au fost atât de dornici să cunoască viitorul pe care sinele lor metaconştient îl planificase pentru ei. Câţiva şi-au cenzurat propriile amintiri şi l-au rugat pe Whitton să le administreze instrucţiuni posthipnotice pentru a nu-şi aminti nimic din ce spuseseră în timpul transei. Aşa cum au explicat, nu vroiau să fie tentaţi să umble la scenariul pe care sinele metaconştient îl scrisese pentru ei.

Aceasta este o idee uluitoare. Este, oare, posibil ca mintea noastră inconştientă să fie nu doar conştientă de ciorna schiţei destinului nostru, ci să ne călăuzească, pur şi simplu, spre împlinirea lui? Cercetarea lui Whitton nu este singura mărturie că aşa stau lucrurile. Într-un studiu statistic efectuat pe 28 de accidente grave de cale ferată din S.U.A., parapsihologul William Cox a descoperit că în zilele cu accidente luaseră trenul semnificativ mai puţini oameni decât în aceleaşi zile din săptămânile precedente.

Fragment din Cap.7, Timpul în afara minţii

Universul holografic – Michael Talbot

Alegerea vieţii #călătoriasufletelor

În ciuda faptului că au o familie şi prieteni pe Pământ, multe suflete încarnate se simt singure şi anonime în mijlocul unei populaţii impersonale. Sper ca prin intermediul cazurilor mele să demonstrez că în lumea spiritelor se întâmplă contrariul, sufletele noastre fiind implicate acolo în cele mai adînci şi mai intime relaţii de dăruire nesfârşită şi eternă. Identitatea noastră spirituală este cunoscută şi apreciată de o multitudine de alte entităţi, de al căror sprijin nu încetăm să ne bucurăm niciodată.

Întinerirea energiei noastre şi propria evaluare a sinelui durează mai mult la unele suflete decât la altele, dar, în cele din urmă, sufletul este motivat să înceapă procesul de încarnare. Dacă mediul nostru spiritual e greu de lăsat în urmă, ca suflete ne amintim, de asemenea, cu afecţiune şi chiar cu nostalgie de plăcerile fizice ale vieţii de pe Pământ. Când rănile unei vieţi anterioare s-au vindecat şi ne-am refăcut în întregime, simţim chemarea unei manifestări fizice a identităţii proprii. Sesiunile de pregătire cu consilierii şi colegii noştri ne-au sprijinit în efortul spiritual de a ne pregăti pentru următoarea viaţă. Karma şi acţiunile noastre trecute, cât şi greşelile şi realizările noastre au fost toate evaluate spre a putea fi stabilit un traseu optim al încercărilor viitoare. Sufletul trebuie acum să asimileze toate aceste informaţii şi să treacă la acţiune, pe baza următoarelor trei decizii esenţiale: 1.Sunt pregătit, oare, pentru o nouă viaţă fizică? 2. Ce lecţii vreau să urmez în mod special pentru a avansa în cunoaştere şi dezvoltare? 3. Unde ar trebui să merg şi cine ar trebui să fiu în viaţa viitoare, pentru a avea condiţii optime de a lucra la obiectivele mele?

Sufletele mai bătrâne se încarnează mai puţin, indiferent de cererile demografice de pe planetele pe care au fost repartizate. Când o lume moare, acele entităţi care nu şi-au terminat treburile se mută în alta, care are o formă de viaţă potrivită cu sarcinile pe care le aveau de îndeplinit. Pentru un suflet etern, ciclul încarnărilor pare a fi reglat mai mult de dorinţa interioară a acestuia decât de nevoia trupurilor gazdă ce evoluează într-un univers planetar.

Totuşi, Pământul are cu siguranţă o nevoie crescândă de suflete. Astăzi (cartea a apărut în SUA în anul 1994) avem peste cinci miliarde de oameni. Estimările demografilor cu privire la câţi oameni au trăit pe Pământ în ultimii 200.000 de ani variază. Media estimată este de circa 50 de miliarde de oameni. Această cifră, pe care eu o consider totuşi mică, nu semnifică numărul vizitelor făcute de diferite suflete. Reţineţi că aceleaşi suflete continuă să se reîncarneze şi că mai sunt şi cele care ocupă mai multe trupuri în acelaşi timp.

Există specialişti în reîncarnare care consideră că numărul oamenilor ce trăiesc astăzi pe Pământ se apropie de numărul total al sufletelor care au trăit aici vreodată. Frecvenţa încarnării sufletelor pe Pământ este inegală. Este evident că astăzi Pământul are mai multă nevoie de suflete decât avea în trecut. S-a estimat că în anul 1 populaţia lumii era în jur de 200 milioane de oameni. În 1800 populaţia lumii crescuse deja de patru ori, pentru ca după numai 170 de ani să crească din nou, tot de patru ori. Estimările indică faptul că în intervalul 1970 – 2010 e de aşteptat ca populaţia lumii să se dubleze.

Când studiez cronologia încarnărilor clienţilor mei, observ că, de regulă, există o pauză de sute, chiar mii de ani între vieţile lor în culturile nomade din Paleolitic. Odată cu apariţia agriculturii şi a domesticirii animalelor din Epoca Neolitică, în urmă cu 7000 – 5000 ani, subiecţii mei raportează că au trăit vieţi mai dese. Totuşi, vieţile lor sunt adesea despărţite de perioade de 500 ani. Odată cu ridicarea oraşelor, dezvoltarea comerţului, şi cu accesul mai uşor la hrană, văd că încarnările sufletelor se măresc proporţional cu creşterea demografică. Între anii 1000 si 1500 d.Hr., clienţii mei au o medie de o viaţă la două secole. După 1700, aceasta medie s-a schimbat la o viaţă într-un secol. Din jurul anului 1900, majoritatea subiecţilor au mai trăit cel puţin o viaţă într-un secol. Această creştere a numărului încarnărilor sufletelor a fost contestată pe motiv că amintirile vieţilor trecute sunt cu atât mai proaspete, cu cât oamenii aflaţi sub hipnoză se apropie de viaţa lor actuală. Acest lucru poate fi adevărat într-o anumită măsură, dar dacă o viaţă este importantă, ea va fi păstrată întotdeauna vie în memorie.

Fără îndoială, enorma explozie demografică pe Pământ constituie principalul motiv pentru care sufletele vin aici mai des. Când i-am intrebat pe clienţii mei despre inventarul sufletelor disponibile, mi-au răspuns că ar trebui să-mi fac griji mai curând pentru că planeta noastră va muri din cauza suprapopulării decât că s-ar epuiza rezervele de suflete. Există convingerea că există întotdeauna noi suflete disponibile pentru a umple orice nevoi ale creşterii demografice. Dacă planeta noastră este doar un exemplu între toate celelalte populaţii inteligente existente în univers, atunci inventarul sufletelor trebuie să fie cu adevărat astronomic.

Am spus că sufletele au libertatea de a alege când, unde şi cine anume vor să fie în vieţile lor fizice. Anumite suflete petrec mai puţin timp în lumea spiritelor, pentru a-şi accelera dezvoltarea, în timp ce altele se opun vehement ideii de a o părăsi. Nu există nici o îndoială că ghizii noştri au o mare influenţă în această privinţă. Aşa cum avem parte de o discuţie, în faza de orientare ce urmează imediat după moarte, tot astfel există nişte discuţii pregătitoare cu sfătuitorii noştri spirituali înainte de a părăsi lumea spiritelor, având ca scop determinarea măsurii în care suntem pregătiţi să ne naştem din nou în forma fizică. Cazul ce urmează ilustrează o scenă spirituală tipică, implicând un suflet aflat la un nivel inferior de dezvoltare.

Cazul 24

Dr.N: Când ai realizat prima oară că ai putea să te întorci pe Pământ?

S: O voce blândă mi-a apărut în minte şi mi-a spus: „Ar fi timpul, nu crezi?“

Dr.N: Cine este această voce?

S: Instructorul meu. Unora dintre noi le trebuie un impuls atunci când se consideră că suntem din nou pregătiţi.

Dr.N: Crezi că eşti pregătit să te întorci pe Pământ?

S: Da, cred că da… M-am pregătit pentru asta. Dar va trebui să studiez foarte mulţi ani Pământeni, până voi termina. E copleşitor.

Dr.N: Crezi că vei merge tot pe Pământ şi când te vei apropia de sfârşitul încarnărilor tale?

S: (pauză lungă) Ah… poate nu… mai există şi o altă lume, pe lângă Pământ… dar tot cu oameni…

Dr.N: Ce înseamnă acest lucru?

S: Pământul va avea mai puţini oameni… va fi mai puţin aglomerat… nu-mi este prea clar.

Dr.N: Unde crezi că ai putea fi atunci?

S: Am impresia că se face o colonizare în altă parte – n-am înţeles exact.

Notă: Opusul regresiei într-o viaţă trecută este progresia într-o viaţă viitoare, procedeu ce permite anumitor subiecţi să vădă frânturi ale viitorului ca pe nişte scene incomplete. De exemplu, unii mi-au spus că populaţia Pământului va fi redusă considerabil până la sfârşitul secolului al XXII-lea, în parte din cauza deteriorării solului şi a schimbărilor atmosferice. Ei văd, de asemenea, oameni trăind în clădiri ciudate în formă de cupolă. Detaliile referitoare la viitor sunt întotdeauna limitate, datorită, presupun, amneziei ce se instalează din motive karmice. Voi avea mai multe de spus despre aceste lucruri în cazul următor

Dr.N: Să ne întoarcem la ce spuneai despre impulsul pe care-l dau instructorii oamenilor pentru a părăsi lumea spiritelor. Ai prefera să nu facă acest lucru?

S: Oh… Mi-ar plăcea să rămân… dar instructorii nu vor să ne învârtim prea mult pe aici, dacă nu vrem să ne plafonăm.

Dr.N: Poţi insista să rămâi?

S: Păi… da… instructorii nu te forţează să pleci, pentru că sunt foarte manieraţi. (râde) Dar au ei metodele lor de a te… încuraja atunci când este timpul.

Dr.N: Cunoşti pe cineva care nu a vrut să revină pe Pământ dintr-un motiv sau altul?

S: Da, prietenul meu, Mark. A spus ca nu-şi mai poate aduce nici o contribuţie. Era atât de sătul de viaţa de pe Pământ, încât nu dorea să se mai întoarcă.

Dr.N: A trăit multe vieţi?

S: Nu, nu chiar. Dar nu se adapta bine.

Dr.N: Ce au făcut profesorii cu el? I s-a permis să rămână în lumea spiritelor?

S: (reflectând) Alegem să ne naştem din nou atunci când se hotărăşte că suntem pregătiţi pentru acest lucru. Ei nu te forţează în nici un fel. Lui Mark i-a fost arătat că îi ajutase pe cei din jurul lui.

Dr.N: Ce s-a întâmplat cu Mark până la urmă?

S: După încă o serie de… îndoctrinări… Mark şi-a dat seama că s-a înşelat în privinţa abilităţilor sale şi s-a întors, în cele din urmă, pe Pământ.

Dr.N: Îndoctrinări! Acest lucru mă duce cu gândul la constrângere.

S: (deranjat de remarca mea) Nu este deloc aşa! Mark era doar descurajat şi avea nevoie de încredere pentru a continua să încerce.

Notă: În capitolul patru, referitor la sufletele dislocate, subiectul cazului 10 ne vorbeşte despre felul în care sunt „remodelate“ sufletele care au acumulat prea multă energie negativă pe Pământ. Cazul 22 menţiona, de asemenea, nevoia restaurării sufletelor afectate. Acestea sunt modificări mai serioase decât refacerea primară ce se pare că a fost folosită în cazul sufletului obosit al lui Mark.

Dr.N: Dacă ghizii nu vă forţează, poate, oare, un suflet să refuze categoric să se nască din nou?

S: (pauză) Da… Cred că poţi să stai aici şi să nu te mai naşti niciodată în formă fizică dacă urăşti atât de mult acest lucru. Dar instructorii i-au spus lui Mark că dacă nu trăieşte într-un trup, studiile sale vor dura mai mult. Dacă ratezi ocazia unei experienţe directe, pierzi mult.

Dr.N: Ce poţi să-mi spui despre situaţia inversă, când un suflet insistă să se întoarcă imediat pe Pământ, să zicem după o moarte prematură?

S: Am văzut şi astfel de cazuri. Este o reacţie impulsivă, care dispare după o vreme. Instructorii te ajută să înţelegi că graba de a te întoarce undeva ca nou-născut nu schimbă circumstanţele morţii tale. Acest lucru ar putea să se întâmple doar dacă ai putea renaşte imediat, ca adult, şi în aceeaşi situaţie. În cele din urmă, toţi îşi dau seama că trebuie să se odihnească şi să reflecteze.

Dr.N: Bine, spune-mi atunci ce părere ai despre perspectiva unei noi vieţi.

S: Sunt emoţionat. Nu aş avea nici o satisfacţie fără vieţile mele fizice.

Dr.N: Ce faci atunci când eşti pregătit pentru o nouă încarnare?

S: Merg într-un loc special.

Odată ce un suflet a decis să se reîncarneze, următoarea etapă în procesul de întoarcere este aceea de a fi îndrumat către locul de alegere a vieţii. Înainte de a se decide cine vor fi în noua viaţă, sufletele se gândesc când şi unde anume doresc să meargă pe Pământ. Având în vedere această practică spirituală, am împărţit selecţia vieţii şi alegerea finală a unui trup în două capitole, pentru o mai bună înţelegere a acestui proces. Alegerea, pe de o parte a timpului şi a locului încarnării şi, pe de alta, a cui anume vrem să fim, nu reprezintă două decizii complet separate. Cu toate acestea, începem având posibilitatea de a vedea cum ne-am putem integra în anumite medii, în viitor. Apoi atenţia ne este îndreptată asupra oamenilor care trăiesc în aceste locuri. Am fost puţin intrigat de această procedură până când am realizat că un suflet este puternic influenţat de condiţiile culturale, de evenimente şi de participanţii la acestea, într-o anumită perioadă de timp. Am început să cred că lumea spiritelor, ca întreg, nu funcţionează uniform. Toate regiunile spirituale sunt văzute de sufletele care călătoresc având aceleaşi proprietăţi eterice, dar cu aplicaţii diferite. Ca o ilustrare în acest sens, spaţiul orientărilor menit sufletelor care se întorc poate contrasta cu spaţiul de alegere a vieţii, menit sufletelor ce pleacă. Amândouă implică evaluări ale vieţilor pentru suflete aflate în tranzit, evaluări ce includ scene de pe Pământ, dar asemănările se opresc aici.

Fragment din capitolul 12, Alegerea vieţii

Călătoria Sufletelor, Michael Newton, Ph.D., Editura Cartea Daath, 2005