„Eu”. „Nu-eu”. #rupertspira

Întrebare: Spuneţi cӑ nu este doar spaţiul din spate, fundalul pe care apar obiectele, ci este chiar substanţa lor. Nu prea reuşesc sӑ înţeleg cum sunt unul şi acelaşi lucru conştienţa şi aceste obiecte care apar în ea. Ce-mi scapӑ?

Nu-ţi scapӑ nimic. Experienţa este deja completӑ aşa cum este ea. Mai degrabӑ adaugi ceva, un concept, pe deasupra experienţei şi crezi şi, drept urmare, simţi acel concept ca fiind adevӑrat mai degrabӑ decât sӑ experientizezi. Tot ceea ce este necesar este sӑ renunţi la supraimprimarea conceptelor asupra experienţei brute. Atunci Experienţa va strӑluci aşa cum este ea, doar conştienţӑ purӑ.

Dacӑ asta nu e clar, mergi mai adânc în orice experienţӑ. Ia, de exemplu, senzaţia mâinii tale pe masӑ. Refuzӑ sӑ pui etichete abstracte – “mânӑ” şi “masӑ” – şi mergi direct în experienţa nefiltratӑ. Imagineazӑ-ţi cӑ aceasta este prima experienţӑ pe care o ai şi cӑ nu ai niciun fel de referinţe sau amintiri cu care sӑ compari sau sӑ contextualizezi experienţa. Pânӑ la urmӑ, referinţele şi amintirile sunt gânduri, iar experientizarea mâinii pe masӑ nu este un gând. Este o percepţie/senzaţie brutӑ.

Nu este nevoie sӑ distrugi interpretarea gândului, doar las-o deoparte, acolo unde era. Nu te raporta la ea. Ia-ţi atât timp cât îţi trebuie pentru a permite senzaţiei/percepţiei brute sӑ fie simţitӑ pe deplin fӑrӑ de vreun gând etichetator.

Este experienţa brutӑ în sine, altceva decât o vibraţie zornӑitoare amorfӑ? De fapt, chiar şi asta dacӑ spunem, este prea mult. Are un contur, o formӑ, o densitate, o greutate, o localizare, o mӑrime, o culoare, o istorie, o vârstӑ, o valoare, o funcţie sau un cost? Vine împreunӑ cu eticheta “mânӑ” sau “masӑ” ataşatӑ de ea? Vine cu o etichetӑ “eu” sau “nu-eu” ataşatӑ de ea? Este o senzaţie/percepţie sau sunt douӑ?

 Înţelege cu claritate cӑ toate acestea sunt etichete ataşate de gândire experienţei în sine, ca un fel de post-gând. Nu sugerez cӑ aceste etichete nu au scopurile lor practice. Sugerez doar cӑ etichetele “mânӑ” şi “masӑ” şi nu sunt intrinseci experienţei în sine, şi, prin analogie, etichetele “corp“,“lume“, “eu“, “nu-eu“ etc, sunt, de asemenea, pur şi simplu supraimprimate şi impuse de gândire ca un fel de “post-it gând, o rӑz-gândire a realitӑţii experienţei.

Cu alte cuvinte, noi nu experientizӑm niciodatӑ mâna, masa, corpul, mintea, lumea, pe altul, alta, obiectele, eul sau nu-eul. Dacӑ dӑm la o parte toate aceste etichete pe care gândirea le supraimprimӑ experienţei, tot ceea ce rӑmâne este Conştienţa, ceea ce este un alt nume pentru totalitatea neîntreruptӑ a Experienţei.

Acum mergi din nou, mai adânc în experienţa “mâinii” şi a“mesei“ sau în orice altӑ experienţӑ a corpului sau a lumii. Nu este aceasta pӑtrunsӑ şi saturatӑ de Conştienţӑ? Existӑ vreo parte a experienţei care sӑ nu fie una cu Conştienţa? Existӑ vreo substanţӑ prezentӑ, alta decât Conştienţa în experienţa însӑşi?

Luaţi orice experienţӑ, un gând, o imagine, o senzaţie sau percepţie şi exploraţi-o în acest fel. Luaţi ceva care este presupus a fi dur, moale, zgomotos, tӑcut, aproape, departe, plӑcut, neplӑcut, ceva ce pare sӑ fie “eu“ , ceva ce pare sӑ fie “nu eu“ , ceva intern, extern, frumos, urât etc… şi cercetaţi în acest mod.

Pe mӑsurӑ ce explorӑm experienţa noastrӑ, devine din ce în ce mai evident cӑ toate experienţele, indiferent de cât de “aproape“ sau “departe“, indiferent de cât de evident “eu“ sau “nu-eu“  sunt, de fapt, în mod intim una cu Conştienţa. Devine evident cӑ, în experienţa noastrӑ prezentӑ, Conştienţa nu este doar un martor al tuturor experienţelor, ci este însӑşi substanţa lor. Aceasta înseamnӑ cӑ, în realitate, nu existӑ nicio altӑ substanţӑ prezentӑ în experienţӑ în afara Conştienţei.

A fi martorul tuturor obiectelor aparente, martorul existenţei altora, al lumii este un nivel foarte preţios, situat la mijlocul etapei, care elibereazӑ Conştienţa de supraimprimӑrile aparente ale gândului ce o idenificӑ, în mod exclusiv, cu un trup/minte. Dar putem merge şi mai departe şi putem înţelege cӑ, cu cât explorӑm mai adânc, cu atât subiectele martor şi obiectele martor, indiferent cât de subtile ar fi, sunt ele însele supraimprimate şi impuse experienţei înseşi de cӑtre gândire. Eliberatӑ din aceastӑ suprapunere, experienţa se reveleazӑ aşa cum este ea, purӑ conştienţӑ.

Cercetând experienţa noastrӑ în acest mod, acesta n-o face pe ea sӑ fie aşa cum e, ci o descoperӑ a fi fost aşa dintotdeauna. Aceasta nu este o înţelegere intelectualӑ, chiar dacӑ poate fi formulatӑ în termeni intelectuali, cum este cazul aici, fiind vorba de un rӑspuns la o întrebare sau o situaţie. Este mai degrabӑ o cunoaştere experienţialӑ care este a noastrӑ, în mod intim şi fundamental şi nu poate fi zguduitӑ sau retrasӑ.

Pe mӑsurӑ ce explorӑm experienţa în acest mod, creşte şi convingerea noastrӑ experienţialӑ şi devine experienţa noastrӑ intim personalӑ şi de nezdruncinat. O trӑim. Pentru început, aceastӑ înţelegere poate pӑrea intermitentӑ, aparent eclipsatӑ din când în când de vechile obiceiuri ale gândirii şi ale simţirii în numele unei entitӑţi separate. Totuşi, odatӑ cu adâncirea cercetӑrii noastre şi cu lӑrgirea ei, astfel încât sӑ acopere toate domeniile experienţei – gândirea, imaginarea, simţirea şi percepţia – se întӑreşte şi convingerea noastrӑ şi, odatӑ cu ea şi stabilitatea acestei înţelegeri experienţiale. Urmeazӑ o perioadӑ când nu mai e deloc o realizare sau o înţelegere extraordinarӑ, adicӑ la polul opus faţӑ de perspectiva asupra experienţei pe care o aveam în trecut, cea convenţionalӑ, centratӑ pe persoanӑ, ci devine, mai degrabӑ, naturalӑ, simplӑ şi obişnuitӑ.

De fapt, a nu fi aceastӑ deschidere, aceastӑ cunoaştere experienţialӑ, aceastӑ Prezenţӑ Conştientӑ ar presupune un efort. Efortul depus, ce pare sӑ ne facӑ sӑ ne simţim cӑ suntem ceva sau altceva decât Prezenţa, este ceea ce defineşte entitatea aparentӑ şi separatӑ. Simplul proces al gândirii dualiste este cel prin care mereu prezenta continuitate netulburatӑ a experienţei este împӑrţitӑ într-o aparentӑ multitudine de obiecte şi entitӑţi, din care una este menitӑ a fi “eu“, iar restul a fi “nu-eu“. Si pe mӑsurӑ ce rӑmânem conştienţi cӑ suntem aceastӑ prezenţӑ, ea se reveleazӑ pe sine a fi nu doar fundalul neutru şi substanţa experienţei, dar şi sinonimӑ cu pacea, iubirea şi fericirea.

Fragment din  Prezenţa – Arta Pӑcii şi a Fericirii – Rupert Spira

Featured Image by Adrian Balea from Pixabay 

„Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă” – Rupert Spira

Întrebare: Mulţi profesori spun că un individ nu poate face nimic pentru a se apropia de realizarea adevăratei naturi a Experienţei. Este adevărat?

Dacă există o credinţă, şi, mai important, un sentiment al separării, o senzaţie că “eu“sunt localizat într-un corp şi sunt corpul, atunci acea credinţă şi acel sentiment acoperă, învăluie realitatea Experienţei noastre, determinând-o, astfel, să pară că este formată dintr-un sine separat “aici”, înăuntru, un obiect separat, altul, diferit şi lumea, “acolo”, în afară.

Această credinţă şi acest sentiment par că ascund realitatea Experienţei noastre, dar, de fapt, nu fac asta. Realitatea Experienţei noastre este că suntem o conştienţă prezentă, nelimitată, nelocalizată ce umple, inundă întreaga Experienţă.

Odată cu aparenta acoperire a adevăratei noastre naturi se acoperă, se ascund şi pacea şi fericirea ce sunt inerente ei. Învăluirea, ascunderea fericirii este experienţa amărăciunii sau a suferinţei, şi inerentă suferinţei este căutarea fericirii.

Dacă nu ar exista o căutare a fericirii, dacă, altfel spus, am fi complet mulţumiţi cu situaţia curentă, atunci nu ar exista nicio suferinţă.

“Ascunderea fericirii, suferinţa şi căutarea fericirii” sunt sinonime între ele. Un alt nume pentru această căutare este “sinele interior separat”.

Acest sine interior separat nu este o entitate, este acţiunea de rezistenţă, de împotrivire, de căutare şi, prin urmare, acţiunea suferinţei. Entitatea separată şi aparentă nu caută fericirea, ci entitatea separată şi aparentă este căutarea fericirii.

Dacă înţelegem suferinţa ca ivindu-se în Conştienţa noastră dimpreună cu toate celelalte şi credem că nu se poate face nimic în legătură cu asta, ne păcălim singuri. Suferinţa este, prin definiţie, o împotrivire la situaţia curentă şi o inevitabilă căutare a unei alternative în viitor. Dacă nu s-ar opune rezistenţă situaţiei prezente, nu ar exista nici suferinţă. Prin urmare, dacă situaţia curentă este experienţa suferinţei şi dacă nu se opune absolut deloc rezistenţă acestei suferinţe, atunci suferinţa nu poate dura deoarece suferinţa este rezistenţa, împotrivirea, respingerea. Ca urmare, suferinţa este imediat transformată în fericire.

Deci suferinţa se revelează ca fericire imediat ce se sfârşeşte orice acţiune de rezistenţă.

Fericirea este natura esenţială, fundamentală chiar şi a suferinţei. Ea stă liniştită în miezul tuturor experienţelor, inclusiv în suferinţă, aşteptând să fie recunoscută, aşteptând să renunţăm la opunerea rezistenţei, aşteptându-ne să avem curajul şi iubirea de a ne întoarce înapoi, aşa cum eram şi a sta faţă-n faţă cu suferinţa fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a ne opune ei ori de a o îndepărta. Exact acesta este motivul pentru care, chiar şi în cele mai întunecate momente de disperare, noi nu suntem niciodată copleşiţi total de nefericire. Dacă am fi, nu ar mai exista niciun loc pentru nimic altceva, nici măcar pentru un gând care să separe un sine ce ar privi către suferinţă şi ar încerca să scape de ea şi atunci s-ar realiza nondualitatea perfectă, adică fericirea perfectă.

Cu alte cuvinte, nu există niciun fel de absolută suferinţă.

Suferinţa este întotdeauna amestecată cu altceva, cu o dorinţă de a scăpa de ea într-un viitor imaginar, adică cu o dorinţă pentru fericire. Totuşi, există absolută fericire care nu este amestecată cu nimic, nici cu cea mai subtilă umbră a existenţei unui alt ceva.

Fragment din Partea a VI-a – Experienţa

Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii: Rupert Spira

Nimic material nu ne poate atinge, schimba, afecta, deplasa, altera, distruge sau manipula Sinele, Prezenţa Conştientă, în vreun fel oarecare, tot aşa cum imaginea care se reflectă în oglindă nu poate afecta oglinda însăşi. Sinele este una cu întreaga experienţă, la fel cum oglinda este totuna cu imaginea oglindită în ea şi, cu toate acestea, suntem independenţi de aparenţe întocmai cum oglinda este distinctă de imaginea pe care o reflectă.

Pentru început, atunci când ne acceptăm ca Prezenţă Conştientă, mintea, trupul şi lumea sunt împinse în fundal. Când Prezenţa şi întâietatea Sinelui nostru au fost stabilite, obiectele ne devin din nou apropiate, chiar mai aproape decât aproape. Acestea se dizolvă în propriul nostru Sine şi ni se revelează, cum altfel, decât ca forma pe care o îmbracă Sinele de la un moment la altul.

De fapt, pentru a cunoaşte un obiect aparent al minţii, trupului sau lumii, acesta trebuie să se dizolve în propriul nostru Sine, în Conştienţă. Dizolvarea în Conştienţă este modalitatea prin care un obiect ne devine cunoscut. Pentru a cunoaşte ceva, indifferent ce, aparenta sa „obiect-itate“ trebuie să se dizolve în Conştienţă, devenind cunoaştere pură.

Cu toate acestea, nu se poate afirma că un obiect material se dizolvă propriu-zis în Conştienţă, ci mai degrabă că obiectul respectiv este înţeles ca şi cunoaştere a obiectului însuşi – iar în Experienţa noastră obiectul nu a fost nicicând altceva în afară de această cunoaştere – şi că singura materialitate prezentă în cunoaştere este Conştienţa, propriul nostru Sine. Aşa se face că ceea ce se dizolvă este aparenta „obiect-itate“ a unui obiect – „exterior-itatea“ sa, „carapacea“ sa, „ceva-itatea“ sa.

Disoluţia aceasta este cunoscută ca experientizare a iubirii şi reprezintă disoluţia oricăror limitări aparente care par să ţină un obiect sau altceva o persoană sau lumea în ansamblu, la distanţă sau separate de noi. Iubirea şi cunoaşterea sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru.

Fragment din Prezenţa – intimitatea Experienţei, Rupert Spira

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/craciun21-rupert-spira

Cu 7 din Prezenţa-intimitatea experienţei – volumul 2 #RupertSpira

Cunoaşterea şi iubirea sunt Una

În această investigare a naturii Experienţei, ne exprimăm pur şi simplu opinia cunoscând adevăratul Sine al Prezenţei Conştiente, fără a ţine cont de caracteristicile particulare ale Experienţei.

Ştim deja ceea ce suntem. Suntem mereu această unică Prezenţă, însă uneori se întâmplă să nu observăm acest lucru.

Ce anume, din noi, nu observă acest lucru? Sinele nostru nu poate omite să se cunoască pe sine, tot aşa cum soarele nu poate omite să se lumineze pe el însuşi. Numai gândul îşi imaginează că Sinele nostru ne este necunoscut şi că orice altceva – trup, minte sau lume -, ne sunt cunoscute. Cu acest singur gând, Sinele nostru pare să se contracte în interiorul trupului şi al minţii iar obiectele, ceilalţi şi lumea par a fi proiectate în exterior. În consecinţă, intimitatea este ocultată, iubirea este pierdută iar căutarea începe.

Toate acestea, însă, se referă la gând. Numai Sinele cunoaşte intimitatea propriei fiiri, iar întreaga Experienţă se rezumă la aceasta. Aparenta ocultare a Sinelui şi dispariţia în consecinţă a liniştii, fericirii şi iubirii ţin întotdeauna de gând, respectiv de sinele interior imaginar, niciodată de singurul şi adevăratul Sine existent.

Iniţial, ne observăm propriul Sine, apoi ne identificăm cu acesta şi sfârşim prin a constata că nu există decât acesta. Ce anume, din noi, reuşeşte să realizeze aceste observaţii? Sinele. Altfel spus, fiinţa noastră adastă în natura care-i este proprie, în pace, fericire şi iubire, fără să se mai rătăcească pe sine printre obiectele aparente ale trupului, minţii şi lumii.

Cu cât ne observăm mai clar Sinele, cu atât însuşirile acestuia se reflectă în propria noastră Experienţă. Mintea, trupul şi lumea, care păreau cândva să-l oculteze, sunt acum văzute strălucind în lumina sa. Acordăm Sinelui atenţia pe care obişnuiam să o îndreptăm spre lume, iar obiectele care păreau cândva să-l limiteze sau să-l întunece sunt percepute acum ca dezvăluind sau exprimând acest Sine.

(pagina 17)

Centrul imaginar al percepţiei

Între trup, minte, lume şi Sinele nostru, Prezenţa Conştientă în care apar acestea, nu există nicio distanţare.

Foşnetul vântului sau imaginea lunii sunt la fel de apropiate şi de intime pentru propriul nostru Sine, Prezenţa Conştientă, ca şi senzaţia de furnicătură de pe faţă, faptul că respirăm sau precum cel mai ascuns gând sau sentiment.

Nicio experienţă a trupului, minţii sau lumii nu apare având eticheta „eu“ ataşată la aceasta. Gândul „acesta sunt eu“ sau „acesta nu sunt eu“ se adaugă ulterior la experienţa simţirii şi a perceperii. Nu este inerent Experienţei însăşi.

Luaţi, de exemplu, senzaţia pe care v-o dau mâinile voastre. Fără să recurgeţi la gândire, cine vă spune că această senzaţie se referă la persoana voastră, la „eu“? Apare cu eticheta „eu“ ataşată la aceasta? Foşnetul vântului apare având eticheta „noneu“ ataşată la acesta? Nu sunt, ambele, doar o Experienţă primară, o senzaţie şi o percepţie primare, nefiind nici măcar „mână“ sau „vânt“, deci cu atât mai puţin „eu“ sau „non-eu“?

Odată cu gândul „eu sunt aceasta, nu sunt aceea“, continua şi netulburata intimitate a Experienţei este aparent divizată în „eu“ şi „non-eu“, în „eu“ şi „celălalt“.

Totuşi, până şi acest gând este la fel de impersonal ca foşnetul vântului. Iar foşnetul vântului este la fel de impersonal ca şi acest gând.

Până şi gândul „sunt această senzaţie, sunt trupul, dar nu şi percepţia aceea – vântul“, nu este decât un gând fără legătură cu Experienţa noastră actuală. Îi lipseşte puterea de a separa continua şi netulburata experienţă. Deşi pare să facă exact acest lucru, nu asta se întâmplă în realitate.

(pagina 37)

Noi nu ne-am născut

Gândirea convenţională ne şopteşte că Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, s-a manifestat într-o lume gata făcută, independent şi separată de el însuşi. Ce dovezi deţinem în acest sens?

Ce dovezi deţinem că această Conştienţă, care citeşte cuvintele de faţă, se manifestă în lume sau se manifestă într-o minte sau un trup?

Prima senzaţie pe care o avem dimineaţa, la trezirea din somn, îi apare Sinelui nostru, Conştienţei. Pentru a avea această primă senzaţie, Conştienţa înseamnă că este deja prezentă. Acela şi fenomen se întâmplă şi la naştere: Conştienţa este deja prezentă pentru a experientiza oricare ar fi acea dintâi Experienţă.

Am experientizat, însă, noi, vreodată, apariţia Conştienţei?

Desigur, acum ne este cunoscut conceptul conform căruia Conştienţa se manifestă la naştere sau că ea este deja prezentă dimineaţa, la trezire, dar constituie aceasta o experientizare în sine?

Pentru a putea susţine în mod legitim apariţia a ceva anume, pentru a afirma că aceasta reprezintă într-adevăr o Experienţă, Conştienţa trebuie să fie prezentă înaintea apariţiei lucrului respectiv.

Ce se poate spune, însă, despre apariţia Conştienţei însăşi?

Dacă susţinem că o astfel de apariţie s-a petrecut efectiv ca Experienţă, ceva trebuie să fi fost prezent în momentul acela pentru a experientiza apariţia respectivă. Acel „ceva“ trebuie să fi fost prezent şi totodată conştient, însă ceea ce este prezent şi conştient defineşte însăşi Conştienţa. Experientizarea apariţiei Conştienţei este cu neputinţă. Noi suntem chiar acea Conştienţă care ar fi martorul unei astfel de apariţii.

Nu avem cum să experientizăm începutul manifestării Conştienţei care priveşte aceste cuvinte. Nu avem cum să experientizăm naşterea acesteia. Nu avem cum să experientizăm faptul că noi, Conştienţa, ne-am născut.

(pagina 47)

Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă

Aceasta este o carte despre cunoaştere, despre a fi şi a iubi ceea ce „este“ cu adevărat, nu ceea ce „pare a fi“. Pentru a iubi ceea ce „pare a fi“ este întotdeauna necesar un efort, iar pentru a iubi ceea ce „este“ cu adevărat, din nou, este întotdeauna necesar un efort.

Efortul subtil de a nu iubi ceea ce „este“ cu adevărat, este cunoscut drept „sine separat“. Iar ceea ce nu este iubit, este cunoscut drept „lumea exterioară“.

„Sinele separat“ şi „lumea exterioară“, care sunt de regulă concepute ca fiind entităţi separate de sine stătătoare, sunt două aspecte inseparabile ale aceleiaşi lipse de iubire.

Ceea ce numim lume exterioară, este pur şi simplu absenţa iubirii.

În iubire, lumea exterioară separată, inclusiv toate celelalte persoane şi toate celelalte obiecte aparente, şi sinele interior separat, se dizolvă, lăsând să existe numai intimitatea continuă şi netulburată a purei experientizări.

În Experienţă, nu există relaţii. O relaţie ar necesita participarea a cel puţin două entităţi sau obiecte. Iubirea se manifestă în absenţa acestor entităţi sau obiecte aparente.

Iubirea este prăbuşirea tuturor graniţelor şi a separaţiei care au părut să menţină entităţile şi obiectele separate şi în relaţionare.

Cu alte cuvinte, dispariţia sinelui separat şi a iubirii, sunt sinonime.

De aceea în artă şi literatură iubirea şi moartea sunt, adesea, strâns asociate.

„Sinele separat“ şi „lumea exterioară“ apar ca atare atunci când iubirea şi înţelegerea sunt ignorate sau par ascunse de trezirea gândirii dualiste. „Sinele separat“ şi „lumea exterioară“ iau naştere numai din aparenta uitare a Prezenţei.

Şi totuşi, această ignorare a iubirii este, în ultimă instanţă, tot un act de iubire. Astfel, nu există o reală uitare, o reală ignorare.

(pagina 57)

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente.

Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut.

„Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

(pagina 77)

Apa poate pătrunde în orice recipient, preluându-i forma specifică, tocmai pentru că este fluidă, transparentă, fără formă proprie şi incoloră. Astfel acţionează învăţătura la nivel verbal – liniştea pură se „strecoară“ în întrebare, se aclimatizează la aceasta şi, în final, dizolvă întrebarea în ea însăşi.

Învăţătura nu înseamnă cuvinte aranjate în formă de răspuns la o întrebare. Cuvintele sunt doar ambalajul. Învăţătura este aceea din care se nasc cuvintele.

Singurul motiv pentru care Conştienţa pură şi netulburată ia forma unui răspuns exprimat în cuvinte, este pentru a dansa împreună cu forma pe care a luat-o în acea întrebare.

De fapt, o întrebare sinceră care ia naştere în inimă obligă Conştienţa pură şi netulburată să-şi facă apariţia într-o formă care să-i corespundă. Acesta este motivul pentru care dorinţa sinceră de a întâlni un prieten sau un învăţător, va constrânge această Conştienţă pură şi netulburată să-şi facă apariţia sub formă umană.

Conştienţa pură şi netulburată răspunde astfel propriei sale dorinţe. În acest sens, învăţătorul uman este un devot al Conştienţei pure şi netulburate în exact aceeaşi măsură ca şi discipolul sau prietenul.

Dansul care urmează poate fi mai lung sau mai scurt dar, în final, atât gândurile care alcătuiesc întrebarea cât şi gândurile care alcătuiesc replica se dizolvă în adevăratul răspuns, care reprezintă sursa din care au luat naştere şi substanţa care le alcătuieşte.

În această disoluţie, învăţătorul şi discipolul îşi pierd aparenta separaţie şi se regăsesc ca unul singur, asemenea îndrăgostiţilor sau prietenilor.

Cum se poate ajunge până acolo? Ridicaţi-vă şi încercaţi să faceţi un pas către voi înşivă. În ce direcţie vă îndreptaţi? Încercaţi acum să vă îndepărtaţi de voi înşivă cu un pas. În ce direcţie vă îndreptaţi?

Faptul că vă ridicaţi, că încercaţi să faceţi un pas, căutarea unei direcţii, a înţelege că aşa ceva nu există, întâlnirea cu o învăţătură sau cu un învăţător şi tăcerea care se instalează ulterior sunt, toate, o parte din „cum se poate ajunge până acolo“.

Atunci când „acolo“ dispare, „aici“ se revelează. Atunci când „aici“ dispare, rămâne numai Sinele nostru, Prezenţa Conştientă.

(pagina 97)

Fragmente din Prezenţa – intimitatea experienţei – volumul 2, Rupert Spira