„Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă” – Rupert Spira

Întrebare: Mulţi profesori spun că un individ nu poate face nimic pentru a se apropia de realizarea adevăratei naturi a Experienţei. Este adevărat?

Dacă există o credinţă, şi, mai important, un sentiment al separării, o senzaţie că “eu“sunt localizat într-un corp şi sunt corpul, atunci acea credinţă şi acel sentiment acoperă, învăluie realitatea Experienţei noastre, determinând-o, astfel, să pară că este formată dintr-un sine separat “aici”, înăuntru, un obiect separat, altul, diferit şi lumea, “acolo”, în afară.

Această credinţă şi acest sentiment par că ascund realitatea Experienţei noastre, dar, de fapt, nu fac asta. Realitatea Experienţei noastre este că suntem o conştienţă prezentă, nelimitată, nelocalizată ce umple, inundă întreaga Experienţă.

Odată cu aparenta acoperire a adevăratei noastre naturi se acoperă, se ascund şi pacea şi fericirea ce sunt inerente ei. Învăluirea, ascunderea fericirii este experienţa amărăciunii sau a suferinţei, şi inerentă suferinţei este căutarea fericirii.

Dacă nu ar exista o căutare a fericirii, dacă, altfel spus, am fi complet mulţumiţi cu situaţia curentă, atunci nu ar exista nicio suferinţă.

“Ascunderea fericirii, suferinţa şi căutarea fericirii” sunt sinonime între ele. Un alt nume pentru această căutare este “sinele interior separat”.

Acest sine interior separat nu este o entitate, este acţiunea de rezistenţă, de împotrivire, de căutare şi, prin urmare, acţiunea suferinţei. Entitatea separată şi aparentă nu caută fericirea, ci entitatea separată şi aparentă este căutarea fericirii.

Dacă înţelegem suferinţa ca ivindu-se în Conştienţa noastră dimpreună cu toate celelalte şi credem că nu se poate face nimic în legătură cu asta, ne păcălim singuri. Suferinţa este, prin definiţie, o împotrivire la situaţia curentă şi o inevitabilă căutare a unei alternative în viitor. Dacă nu s-ar opune rezistenţă situaţiei prezente, nu ar exista nici suferinţă. Prin urmare, dacă situaţia curentă este experienţa suferinţei şi dacă nu se opune absolut deloc rezistenţă acestei suferinţe, atunci suferinţa nu poate dura deoarece suferinţa este rezistenţa, împotrivirea, respingerea. Ca urmare, suferinţa este imediat transformată în fericire.

Deci suferinţa se revelează ca fericire imediat ce se sfârşeşte orice acţiune de rezistenţă.

Fericirea este natura esenţială, fundamentală chiar şi a suferinţei. Ea stă liniştită în miezul tuturor experienţelor, inclusiv în suferinţă, aşteptând să fie recunoscută, aşteptând să renunţăm la opunerea rezistenţei, aşteptându-ne să avem curajul şi iubirea de a ne întoarce înapoi, aşa cum eram şi a sta faţă-n faţă cu suferinţa fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a ne opune ei ori de a o îndepărta. Exact acesta este motivul pentru care, chiar şi în cele mai întunecate momente de disperare, noi nu suntem niciodată copleşiţi total de nefericire. Dacă am fi, nu ar mai exista niciun loc pentru nimic altceva, nici măcar pentru un gând care să separe un sine ce ar privi către suferinţă şi ar încerca să scape de ea şi atunci s-ar realiza nondualitatea perfectă, adică fericirea perfectă.

Cu alte cuvinte, nu există niciun fel de absolută suferinţă.

Suferinţa este întotdeauna amestecată cu altceva, cu o dorinţă de a scăpa de ea într-un viitor imaginar, adică cu o dorinţă pentru fericire. Totuşi, există absolută fericire care nu este amestecată cu nimic, nici cu cea mai subtilă umbră a existenţei unui alt ceva.

Fragment din Partea a VI-a – Experienţa

Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii: Rupert Spira

Nimic material nu ne poate atinge, schimba, afecta, deplasa, altera, distruge sau manipula Sinele, Prezenţa Conştientă, în vreun fel oarecare, tot aşa cum imaginea care se reflectă în oglindă nu poate afecta oglinda însăşi. Sinele este una cu întreaga experienţă, la fel cum oglinda este totuna cu imaginea oglindită în ea şi, cu toate acestea, suntem independenţi de aparenţe întocmai cum oglinda este distinctă de imaginea pe care o reflectă.

Pentru început, atunci când ne acceptăm ca Prezenţă Conştientă, mintea, trupul şi lumea sunt împinse în fundal. Când Prezenţa şi întâietatea Sinelui nostru au fost stabilite, obiectele ne devin din nou apropiate, chiar mai aproape decât aproape. Acestea se dizolvă în propriul nostru Sine şi ni se revelează, cum altfel, decât ca forma pe care o îmbracă Sinele de la un moment la altul.

De fapt, pentru a cunoaşte un obiect aparent al minţii, trupului sau lumii, acesta trebuie să se dizolve în propriul nostru Sine, în Conştienţă. Dizolvarea în Conştienţă este modalitatea prin care un obiect ne devine cunoscut. Pentru a cunoaşte ceva, indifferent ce, aparenta sa „obiect-itate“ trebuie să se dizolve în Conştienţă, devenind cunoaştere pură.

Cu toate acestea, nu se poate afirma că un obiect material se dizolvă propriu-zis în Conştienţă, ci mai degrabă că obiectul respectiv este înţeles ca şi cunoaştere a obiectului însuşi – iar în Experienţa noastră obiectul nu a fost nicicând altceva în afară de această cunoaştere – şi că singura materialitate prezentă în cunoaştere este Conştienţa, propriul nostru Sine. Aşa se face că ceea ce se dizolvă este aparenta „obiect-itate“ a unui obiect – „exterior-itatea“ sa, „carapacea“ sa, „ceva-itatea“ sa.

Disoluţia aceasta este cunoscută ca experientizare a iubirii şi reprezintă disoluţia oricăror limitări aparente care par să ţină un obiect sau altceva o persoană sau lumea în ansamblu, la distanţă sau separate de noi. Iubirea şi cunoaşterea sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru.

Fragment din Prezenţa – intimitatea Experienţei, Rupert Spira

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/craciun21-rupert-spira

Cu 7 din Prezenţa-intimitatea experienţei – volumul 2 #RupertSpira

Cunoaşterea şi iubirea sunt Una

În această investigare a naturii Experienţei, ne exprimăm pur şi simplu opinia cunoscând adevăratul Sine al Prezenţei Conştiente, fără a ţine cont de caracteristicile particulare ale Experienţei.

Ştim deja ceea ce suntem. Suntem mereu această unică Prezenţă, însă uneori se întâmplă să nu observăm acest lucru.

Ce anume, din noi, nu observă acest lucru? Sinele nostru nu poate omite să se cunoască pe sine, tot aşa cum soarele nu poate omite să se lumineze pe el însuşi. Numai gândul îşi imaginează că Sinele nostru ne este necunoscut şi că orice altceva – trup, minte sau lume -, ne sunt cunoscute. Cu acest singur gând, Sinele nostru pare să se contracte în interiorul trupului şi al minţii iar obiectele, ceilalţi şi lumea par a fi proiectate în exterior. În consecinţă, intimitatea este ocultată, iubirea este pierdută iar căutarea începe.

Toate acestea, însă, se referă la gând. Numai Sinele cunoaşte intimitatea propriei fiiri, iar întreaga Experienţă se rezumă la aceasta. Aparenta ocultare a Sinelui şi dispariţia în consecinţă a liniştii, fericirii şi iubirii ţin întotdeauna de gând, respectiv de sinele interior imaginar, niciodată de singurul şi adevăratul Sine existent.

Iniţial, ne observăm propriul Sine, apoi ne identificăm cu acesta şi sfârşim prin a constata că nu există decât acesta. Ce anume, din noi, reuşeşte să realizeze aceste observaţii? Sinele. Altfel spus, fiinţa noastră adastă în natura care-i este proprie, în pace, fericire şi iubire, fără să se mai rătăcească pe sine printre obiectele aparente ale trupului, minţii şi lumii.

Cu cât ne observăm mai clar Sinele, cu atât însuşirile acestuia se reflectă în propria noastră Experienţă. Mintea, trupul şi lumea, care păreau cândva să-l oculteze, sunt acum văzute strălucind în lumina sa. Acordăm Sinelui atenţia pe care obişnuiam să o îndreptăm spre lume, iar obiectele care păreau cândva să-l limiteze sau să-l întunece sunt percepute acum ca dezvăluind sau exprimând acest Sine.

(pagina 17)

Centrul imaginar al percepţiei

Între trup, minte, lume şi Sinele nostru, Prezenţa Conştientă în care apar acestea, nu există nicio distanţare.

Foşnetul vântului sau imaginea lunii sunt la fel de apropiate şi de intime pentru propriul nostru Sine, Prezenţa Conştientă, ca şi senzaţia de furnicătură de pe faţă, faptul că respirăm sau precum cel mai ascuns gând sau sentiment.

Nicio experienţă a trupului, minţii sau lumii nu apare având eticheta „eu“ ataşată la aceasta. Gândul „acesta sunt eu“ sau „acesta nu sunt eu“ se adaugă ulterior la experienţa simţirii şi a perceperii. Nu este inerent Experienţei însăşi.

Luaţi, de exemplu, senzaţia pe care v-o dau mâinile voastre. Fără să recurgeţi la gândire, cine vă spune că această senzaţie se referă la persoana voastră, la „eu“? Apare cu eticheta „eu“ ataşată la aceasta? Foşnetul vântului apare având eticheta „noneu“ ataşată la acesta? Nu sunt, ambele, doar o Experienţă primară, o senzaţie şi o percepţie primare, nefiind nici măcar „mână“ sau „vânt“, deci cu atât mai puţin „eu“ sau „non-eu“?

Odată cu gândul „eu sunt aceasta, nu sunt aceea“, continua şi netulburata intimitate a Experienţei este aparent divizată în „eu“ şi „non-eu“, în „eu“ şi „celălalt“.

Totuşi, până şi acest gând este la fel de impersonal ca foşnetul vântului. Iar foşnetul vântului este la fel de impersonal ca şi acest gând.

Până şi gândul „sunt această senzaţie, sunt trupul, dar nu şi percepţia aceea – vântul“, nu este decât un gând fără legătură cu Experienţa noastră actuală. Îi lipseşte puterea de a separa continua şi netulburata experienţă. Deşi pare să facă exact acest lucru, nu asta se întâmplă în realitate.

(pagina 37)

Noi nu ne-am născut

Gândirea convenţională ne şopteşte că Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, s-a manifestat într-o lume gata făcută, independent şi separată de el însuşi. Ce dovezi deţinem în acest sens?

Ce dovezi deţinem că această Conştienţă, care citeşte cuvintele de faţă, se manifestă în lume sau se manifestă într-o minte sau un trup?

Prima senzaţie pe care o avem dimineaţa, la trezirea din somn, îi apare Sinelui nostru, Conştienţei. Pentru a avea această primă senzaţie, Conştienţa înseamnă că este deja prezentă. Acela şi fenomen se întâmplă şi la naştere: Conştienţa este deja prezentă pentru a experientiza oricare ar fi acea dintâi Experienţă.

Am experientizat, însă, noi, vreodată, apariţia Conştienţei?

Desigur, acum ne este cunoscut conceptul conform căruia Conştienţa se manifestă la naştere sau că ea este deja prezentă dimineaţa, la trezire, dar constituie aceasta o experientizare în sine?

Pentru a putea susţine în mod legitim apariţia a ceva anume, pentru a afirma că aceasta reprezintă într-adevăr o Experienţă, Conştienţa trebuie să fie prezentă înaintea apariţiei lucrului respectiv.

Ce se poate spune, însă, despre apariţia Conştienţei însăşi?

Dacă susţinem că o astfel de apariţie s-a petrecut efectiv ca Experienţă, ceva trebuie să fi fost prezent în momentul acela pentru a experientiza apariţia respectivă. Acel „ceva“ trebuie să fi fost prezent şi totodată conştient, însă ceea ce este prezent şi conştient defineşte însăşi Conştienţa. Experientizarea apariţiei Conştienţei este cu neputinţă. Noi suntem chiar acea Conştienţă care ar fi martorul unei astfel de apariţii.

Nu avem cum să experientizăm începutul manifestării Conştienţei care priveşte aceste cuvinte. Nu avem cum să experientizăm naşterea acesteia. Nu avem cum să experientizăm faptul că noi, Conştienţa, ne-am născut.

(pagina 47)

Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă

Aceasta este o carte despre cunoaştere, despre a fi şi a iubi ceea ce „este“ cu adevărat, nu ceea ce „pare a fi“. Pentru a iubi ceea ce „pare a fi“ este întotdeauna necesar un efort, iar pentru a iubi ceea ce „este“ cu adevărat, din nou, este întotdeauna necesar un efort.

Efortul subtil de a nu iubi ceea ce „este“ cu adevărat, este cunoscut drept „sine separat“. Iar ceea ce nu este iubit, este cunoscut drept „lumea exterioară“.

„Sinele separat“ şi „lumea exterioară“, care sunt de regulă concepute ca fiind entităţi separate de sine stătătoare, sunt două aspecte inseparabile ale aceleiaşi lipse de iubire.

Ceea ce numim lume exterioară, este pur şi simplu absenţa iubirii.

În iubire, lumea exterioară separată, inclusiv toate celelalte persoane şi toate celelalte obiecte aparente, şi sinele interior separat, se dizolvă, lăsând să existe numai intimitatea continuă şi netulburată a purei experientizări.

În Experienţă, nu există relaţii. O relaţie ar necesita participarea a cel puţin două entităţi sau obiecte. Iubirea se manifestă în absenţa acestor entităţi sau obiecte aparente.

Iubirea este prăbuşirea tuturor graniţelor şi a separaţiei care au părut să menţină entităţile şi obiectele separate şi în relaţionare.

Cu alte cuvinte, dispariţia sinelui separat şi a iubirii, sunt sinonime.

De aceea în artă şi literatură iubirea şi moartea sunt, adesea, strâns asociate.

„Sinele separat“ şi „lumea exterioară“ apar ca atare atunci când iubirea şi înţelegerea sunt ignorate sau par ascunse de trezirea gândirii dualiste. „Sinele separat“ şi „lumea exterioară“ iau naştere numai din aparenta uitare a Prezenţei.

Şi totuşi, această ignorare a iubirii este, în ultimă instanţă, tot un act de iubire. Astfel, nu există o reală uitare, o reală ignorare.

(pagina 57)

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente.

Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut.

„Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

(pagina 77)

Apa poate pătrunde în orice recipient, preluându-i forma specifică, tocmai pentru că este fluidă, transparentă, fără formă proprie şi incoloră. Astfel acţionează învăţătura la nivel verbal – liniştea pură se „strecoară“ în întrebare, se aclimatizează la aceasta şi, în final, dizolvă întrebarea în ea însăşi.

Învăţătura nu înseamnă cuvinte aranjate în formă de răspuns la o întrebare. Cuvintele sunt doar ambalajul. Învăţătura este aceea din care se nasc cuvintele.

Singurul motiv pentru care Conştienţa pură şi netulburată ia forma unui răspuns exprimat în cuvinte, este pentru a dansa împreună cu forma pe care a luat-o în acea întrebare.

De fapt, o întrebare sinceră care ia naştere în inimă obligă Conştienţa pură şi netulburată să-şi facă apariţia într-o formă care să-i corespundă. Acesta este motivul pentru care dorinţa sinceră de a întâlni un prieten sau un învăţător, va constrânge această Conştienţă pură şi netulburată să-şi facă apariţia sub formă umană.

Conştienţa pură şi netulburată răspunde astfel propriei sale dorinţe. În acest sens, învăţătorul uman este un devot al Conştienţei pure şi netulburate în exact aceeaşi măsură ca şi discipolul sau prietenul.

Dansul care urmează poate fi mai lung sau mai scurt dar, în final, atât gândurile care alcătuiesc întrebarea cât şi gândurile care alcătuiesc replica se dizolvă în adevăratul răspuns, care reprezintă sursa din care au luat naştere şi substanţa care le alcătuieşte.

În această disoluţie, învăţătorul şi discipolul îşi pierd aparenta separaţie şi se regăsesc ca unul singur, asemenea îndrăgostiţilor sau prietenilor.

Cum se poate ajunge până acolo? Ridicaţi-vă şi încercaţi să faceţi un pas către voi înşivă. În ce direcţie vă îndreptaţi? Încercaţi acum să vă îndepărtaţi de voi înşivă cu un pas. În ce direcţie vă îndreptaţi?

Faptul că vă ridicaţi, că încercaţi să faceţi un pas, căutarea unei direcţii, a înţelege că aşa ceva nu există, întâlnirea cu o învăţătură sau cu un învăţător şi tăcerea care se instalează ulterior sunt, toate, o parte din „cum se poate ajunge până acolo“.

Atunci când „acolo“ dispare, „aici“ se revelează. Atunci când „aici“ dispare, rămâne numai Sinele nostru, Prezenţa Conştientă.

(pagina 97)

Fragmente din Prezenţa – intimitatea experienţei – volumul 2, Rupert Spira

Transformare/Revelaţie #DescoperireaPrezenteiluiDumnezeu

Prin retragerea interesului sau a valorizării de pe ecranul protector al „eului”/sinelui iluzoriu al experimentatorului, sinele iluzoriu devine mai mult un obiect, decât un „eu”. Dominaţia şi interferenţa sa slăbesc şi încep să dispară. Aparenţa şi calitatea lumii înregistrează, atunci, o schimbare majoră. Odată cu îndepărtarea interferenţei ecranului procesator, totul se revelează ca radiind intrinsec şi minunat. Totul „apare” însufleţit şi animat de conştiinţă. Vechea înfăţişare a lumii pare, prin comparaţie, ştearsă şi monocromă prin comparaţie cu o imagine Tehnicolor. Acum, totul îşi dezvăluie strălucirea de o uluitoare frumuseţe ca urmare a însufleţirii, atotprezenţei şi a universalităţii vieţii.

Totul este interconectat, fiind o expresie a Totalităţii şi a Unităţii. Totul se întâmplă spontan şi de la sine. Calitatea extraordinară a frumuseţii radiante este pusă în evidenţă ca fiind însăşi Esenţa Creaţiei. Mintea se linişteşte. La început cu reţinere, apoi fiind copleşită, ea realizează că Divinitatea se dezvăluie pe Sine drept un dar al prezentării. Este manifestarea unică a Divinităţii ca şi Creaţie, care este continuă. Totul îşi exteriorizează conştientizarea prin venerarea şi adorarea faţă de existenţa Iubirii copleşitoare ca şi Prezenţă. Prezentarea este ameţitoare; până şi câmpul conştientizării conştiente este temperat de această măreţie.

Prezenţa duce la încetarea funcţionării în sensul obişnuit. Familiara identitate de sine dispare. Fără ajutorul Divin nu se mai  poate vorbi nici măcar despre Realitate. Aceasta nu poate fi nici descrisă, nici explicată.

Fragment din Capitolul 7, Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – nondualitate devoţională – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay