Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie

Fragment din Capitolul 6- Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie din volumul  Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Din punct de vedere descriptiv, evoluţia este înfăţişarea, aspectul desfăşurării observaţiilor secvenţiale ale percepţiei. Creaţia însăşi este un proces continuu, fără început şi fără sfârşit. Prin contemplare, devine extraordinar de evident că evoluţia şi creaţia sunt unul şi acelaşi proces. Sursa sa este puterea infinită a nemanifestatului care devine manifestat ca potenţialiate, având tipare invizibile inerente ce apar în domeniul vizibil fizic ca existenţă. De-a lungul secolelor această sursă fundamentală a fost intuită universal la fel ca şi Divinitatea subiectiv experimentată, care, doar ea singură are puterea de a transforma potenţialul în actual, Nemanifestatul (de ex. Capul lui Dumnezeu) în manifestat, şi non-existenţa în existenţă (de ex. universurile desfăşurate şi nedesfăşurate ale lui Bohm) .

Ceea ce se manifestă, şi despre care apoi se spune că există, este cunoscut numai graţie conştienţei, care este acea calitate a conştiinţei ce permite cunoaşterea, experienţa şi conştienţa că cineva „există“ sau că „este“. A „fi“ este un lucru, dar a „şti că eşti“ este un alt lucru.

Dacă existenţa umană, precum şi celelalte lucruri vii, nu pot fi explicate de formula limitată a cauzalităţii, atunci, după cum a fost descris, omenirea a apărut din nemanifestat în manifestat ca o expresie. Este o expresie a actualizării potenţialului care, din necesitate, are o sursă. Raţiunea cauzei, prin definiţie, separă cauza de consecinţe. Dacă omenirea ar fi fost rezultatul unei cauze, nu ar fi fost capabilă să-şi cunoască sursa, care, prin definiţie, ar fi exterioară, nici înnăscută, nici înăuntrul său, şi, prin urmare, nu ar putea fi cunoscută cu adevărat. A cunoaşte înseamnă a fi, în contrast cu a cunoaşte despre, ceea ce este doar o achiziţie de informaţii. Deoarece omenirea este o actualizare a potenţialului de către sursa sa, acea sursă este mereu prezentă şi poate fi cunoscută direct ca esenţă subiectivă a sinelui.

Experienţa trăirii Prezenţei Sinelui este transformatoare şi este identică în întreaga istorie, după cum au povestit marii înţelepţi ai marilor culturi divergente. Darul Divinităţii este potenţialitatea din lăuntrul conştiinţei omului de a se întoarce prin intermediul acelei conştiinţe la chiar sursa existenţei sale. Odată cu realizarea Sinelui (contextul infinit), câmpul si conţinutul fuzionează în realitatea Întregului-Unităţii (oneness) Sursei înseşi.

Prin contrast, în câmpul comun al mentaţiei obişnuite, consecinţă a credinţei în dualitate şi în principiul cauzalităţii, se crede că toate lucrurile au atât un început, cât şi un sfârşit.

Această concluzie este produsul rezultat automat al observaţiei selective şi a ipoteticului, mai degrabă decât a unei realităţi confirmabile. Mintea limitată nu poate înţelege cu adevărat infinitatea, cu excepţia definiţiei şi, ca şi concept. Sursa ultimă, fundamentală a existenţei nu are cauză, nu are nici un început şi un sfârşit. Cea mai potrivită descriere este cea exprimată prin termenii „pentru totdeauna“ /eternitate (n.tr. ca substantiv în engleză – foreverness) sau „întotdeauna“ (alwaysness). Această calitate unică este mereu prezentă şi disponibilă ca o calitate majoră a Realităţii Iluminării.

Învăţătorul interior #davidrhawkins

A privi în tine însuţi este mai curând o atitudine decât o tehnică sau o practică spirituală. Acest lucru înseamnă să părăseşti fascinaţia faţă de conţinutul minţii şi faţă de lumea pe care o reflectă aceasta. Această detaşare poate fi resimţită la început ca o posibilă pierdere, ca şi cum ne-am afla în faţa morţii lumii şi a tuturor promisiunilor acesteia. O asemenea moarte poate fi experimentată pasiv, dar nu este altceva decât trecerea unei iluzii.

În realitate, nu de pierderea lumii ne temem, ci de plictiseală. Însă, sentimentul plictisului trece atunci când recunoaştem faptul că el este numai o consecinţă a asocierii noastre cu trecutul sau viitorul; astfel, eul este singurul care se poate plictisi. Eul doreşte noutatea şi este complet dependent de ce se va întâmpla în „continuare“.

din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Î: Cine este cel care-ţi scrie cărţile sau cel care-ţi susţine seminariile?

R: Întrebarea în sine este greşită. Este mai corect să se întrebe „ce”, în loc de „cine”. În Realitate nu există un „cineva”, ci o însuşire sau o capacitate supraindividuală, autonomă şi spontană. Intenţia catalizează potenţialitatea să devină realitate.

Realitatea/Sursa este Învăţătorul interior, care este Prezenţa Sinelui. Verbalizarea este rezultatul utilizării capacităţii intelectuale a minţii pentru servirea Minţii. Suveranitatea îi aparţine Minţii, pentru care mintea verbalizată nu este decât o simplă unealtă pragmatică.

Cunoaşterea este nonlineară, însă elucidarea ei, din considerente de comunicare umană, este lineară. Totuşi, simultan există şi un nivel de comunicare nonverbală, care îi facilitează ascultătorului înţelegerea. Aceasta are loc prin intermediul cărţilor scrise şi cu atât mai mult în prezenţa învăţătorului.

În Învăţător, Cunoscătorul este Cunoscutul. În gândirea obişnuită, cunoscutul şi cunoscătorul sunt distincţi. Într-un Învăţător nu există dualitatea Cunoscătorului, fiindcă, în virtutea identităţii, ei sunt unul şi acelaşi. Sinele oferă răspunsul la întrebări; nu le preia de la „altcineva”. Cunoscătorul/Sinele este iniţiatorul/sursa vorbitorului.

din Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională