Un alt text din cartea „Povestiri de pe Pământ”

Ultima parte a cărţii, intitulată Scrisori către tine,  conţine, da, scrisori. Iată una dintre ele:

Scrisoare pentru El

Îţi mulţumesc că mi te-ai arătat. În fel şi chip. Că mi-ai permis să te cunosc şi să te recunosc şi-aici, în lumea asta. Atât cât ai vrut tu. Eu te-am tot căutat!

Cât de mult mi-ai lipsit! Cât mi-a lipsit această căldură, acest… Acasă!  Cât aş fi vrut să-ţi pot spune toate astea, să împărtăşesc cu tine, să ştii, să fii, să am voie, să ȋţi mulţumesc.

Dar mă tem. Mă tem că alte personaje ar tâşni din fiecare dintre noi. Personajele reacţionează şi dau replici. Asta fac personajele. Iar lumea lor nu suportă tăcerea. Nici nemişcarea.

Tăcerea Clipei de Acasă… O pace – pacea iubirii depline. Sau poate o îmbrăţişare, da. Mâinile noastre contopite şi-o singură pulsaţie a inimii născute din chiar palmele noastre…

Îţi aminteşti când mi-a fugit pământul de sub picioare? Când am crezut că voi muri sau voi zbura… m-ai luat de mână într-un parc. După atâta timp, dorinţa mea, atât de vechea mea dorinţă, iată, se împlinea. Şi-atunci, pentru câteva clipe, roţile timpului s-au oprit.  Sensul existenţei a dispărut. Se împlinise totul… Să fim aşa până când totul ar dispărea în ultima bătaie a ultimei inimi – inima iubirii noastre.

Mai târziu am înţeles că exact acesta este şi motivul pentru care oamenilor nu li se permite să trăiască iubirea asta. Nu li se permite să ştie, ca să nu fie. Cum se apropie de taină, cum li se întâmplă ceva. Să nu cumva să vindece lumea, să nu cumva să strălucească în întunericul sălii de cinema pentru că lumina iubirii lor ar obtura ecranul. Şi-atunci, nici ceilalţi spectatori n-ar mai putea vedea proiecţia de vise şi iluzii. Un cuplu, un singur cuplu sacru de s-ar putea păstra în lume, şi suferinţa s-ar sfârşi. Aşa am înţeles cândva.

Poate că nu-ţi mai aminteşti. Eu însă nu am cum uita. Niciun moment, niciuna dintre clipele acestei graţii, pentru că doar ele-mi sunt martori ai fiirii mele. Nici nu sunt chiar aşa multe. Uneori chiar mă întreb: la ce bun atâta viaţă, atâta amar de zile şi nopţi dacă reale nu sunt decât câteva clipe?… De-abia ce mi-am aşezat mintea pe umărul tău şi  ochiul sufletului a văzut minunea. Izvoare de trandafiraşi albi, perlaţi, alb-rozalii se înălţau precum viile cu struguri. Din mine se înălţau, din toată fiinţa mea creşteau şi bolte întregi invadau cerul cu fiecare respirare-a mea. O minune de lume se năştea din mine, din capul meu odihnindu-se pe pieptul tău. O nouă galaxie. Mai târziu mi-ai spus să-mi văd de treaba mea, să nasc galaxii mai departe. Puţin mai departe de tine. Era prea mult. Şi prea nepământean. Iar eu trebuia să rămân aici, o pământeană, pentru ca şi tu să fii din când în când cu mine. Nu-i treaba omului să nască galaxii. Să fiu doar om pentru că doar aşa ai fi putut iubi.

Nu ştiu de ce ţi se părea că nu sunt om. Poate pentru că ştiam că blestemul nu se putea desface altfel, că lacătele porţilor vieţii nu se vor descuia până când trupurile nu vor fi înălţate, până când iubirea nu se va lumina pe sine în fiecare atom, într-o totală fuziune, o fuziune nucleară mai puternică decât orice altă armă inventată pe Pământ. Fiecare asemenea clipă de iubire schimbă lumea, continuă să schimbe totul pentru că, odată creat, un astfel de nucleu va şti să manifeste şi fisiunea, să se dividă pe sine în sine, multiplicându-se la infinit. Şi astfel, eterna viaţă va cânta ca la-nceput!

 Da, ştiu. Nu ţi-a plăcut niciodată să te dăruieşti cu totul, să nu mai fii tu, cel separat, cel diferit, să renunţi la separarea asta în genuri, în categorii, prin reguli şi tradiţii… Nu este simplu dup-atâta uitare, după atâta vreme de jucat acelaşi rol. Tu crezi că nici nu mai ai puterea să începi altceva. Ai uitat că puterea este iubirea pe care n-o mai vrei, de care fugi pentru că te doare… Te doare pentru că îţi aminteşte de tine, de cel pe care l-ai dorit uitat. Dar nu-ţi dai seama că altfel nici nu ai exista? Cum să-ţi doreşti a nimici ceea ce te păstrează în existenţă? Cum să-ţi doreşti a te opune esenţei tale? Doar pentru a păstra această inversă rotire? Doar pentru luptă? De dragul opoziţiei? De dragul unei poveşti?

Nu trebuia decât să mă iubeşti. Ca om. Când doi oameni ating desăvârşirea iubirii, întreg universul se luminează. Şi-un singur Dumnezeu va străluci. Cred că exact asta nu-ţi doreai.

De fapt, nu. Nici nu trebuia să mă iubeşti. Nici măcar nu trebuia să-mi spui că mă iubeşti. Mi-era suficient să simt. Poate că te-aşteptai şi tu să te iubesc eu.  Doar eu trebuia să iubesc… clipa. Iar clipa te cuprindea.

Dar îmi doream atât de mult să mă iubeşti! Să mă priveşti şi să mă ţii în braţe. Aşa a fost lăsat dorul ăsta de iubire în om, la rădăcinile lui, în sămânţa lui… copacul care creşte, mereu sub ochii noştri. Copacul iubirii. Copacul vieţii veşnice. Dar noi nu-l vedem. Dorul ăsta mă împiedica, dorul de oglindire, dorul de re-ntregire.

Îmi doream să mă iubeşti deplin şi sacru, aici pe Pământ. Gândeam că doar aşa lumea mea ar fi înflorit. Aşa ţineam eu minte. Şi-am tot aşteptat. Şi poate încă mai aştept.

Ţi-am scris şi poezii. Poate că nu sunt poezii şi nici poeme. Sunt clipe.

  Dă-mi gustul tău deoparte şi lasă-mă să exist dincolo de amintirea ta.

Ţi-am spus c-avem nevoie de ancore şi-aici, pe Pământ, tot aşa cum avem nevoie de aer, de pământ, de foc, de apă şi de iubire. Altfel, n-am mai avea corpuri, nu am mai fi aici. Am fi oriunde, şi niciunde. Dincolo de poveşti şi povestiri. Ne ancorăm în trupuri, ne legăm cu lanţuri unii de alţii pentru că altfel, am zbura. Ancora mea a rămas la tine. De-asta cred că am plutit ca un copac fără rădăcini pe deasupra pământului. Bine că m-ai înlănţuit, că altfel, m-ai fi pierdut. Sau poate m-ai fi regăsit.

Astăzi

Nici nu ştiu dacă mă gândesc la tine

sau mă gândesc la mine în tine trăind.

Te cotropisem cu fiorii mei,

cu sunetul şi cu mirosul meu te invadasem,

iar tu te împotriveai ţie însuţi

aşa cum şi astăzi ai rămas să te împotriveşti.

 

Ce rost mai au cuvintele

-ntre noi totul se întâmplă, între ochii mei şi ochii tăi, între mâna ta şi mâna mea, între gândurile mele şi tăcerile tale…

Da, cred că totuşi te iubesc. După atâta tăcere, după atâta gol, şi totuşi cred că te iubesc etern. Chiar dacă am învăţat să trăiesc şi în absenţa ta.

Rotindu-mă

Nu ştiu cum se poate numi nevoia aceasta a mea de tine, de mine prin tine, de mine de după tine. Nu este dor, asta e sigur. Rotindu-mă pe după tine – chiar după ce m-ai lăsat să izvorăsc dinlăuntrul tău – în cercuri mari rotindu-mă, până ce m-ai îndepărtat cu raza ta la infinit – rotindu-mă, zic, am ameţit.

M-ai lăsat să construiesc singură, să umplu golul dintre noi. Să construiesc de una singură uriaşa amforă a iubirii dintâi. Nu ştiu cât am şi reuşit. M-am străduit.

Şi când ne-am întâlnit, mi-ai spus:

  

https://danielamariamarin.wordpress.com/2018/11/25/scrisoare-pentru-el-povestiri-de-pe-pamant/

Povestiri de pe Pământ

Am rezervat ziua de azi pentru Povestiri de pe Pământ. Şi-a dezvăluit prezenţa în urmă cu trei ani, pe scena Teatrului de Artă, într-un spectacol-lectură ce şi-a depăşit condiţia. Pentru că, într-adevăr, nu a fost o simplă lectură a textului. Într-un décor minimalist, cu obiecte de recuzită, cu lumini şi ilustraţii muzicale, “lansarea” acestei cărţi mi-a adus (şi cred că ne-a adus tuturor celor implicaţi atunci) bucurie.

Scriitoarea Zully Mustafa nu a putut ajunge la acest spectacol, dar a scris un articol despre cartea mea în revista online pe care o conduce: Mala Hierba.

Articolul începe aşa:

”Povestiri de pe Pămînt” este una din acele cărți-popas de care nici nu știi că ai nevoie pînă n-o citești. E ceva ce nu se poate povesti, de parcă n-ar fi. O carte rostită de o voce nepămînteană, venită din acel spațiu magic dintre vis și trezie, dintre magie și reverie. Nu trebuie să faci nimic altceva decît s-o asculți și s-o lași să te conducă unde vrea ea, unde are ea chef. O voce gravă și jucăușă, cînd serioasă, cînd pusă pe șotii. Și de fapt, asta îți lasă impresia, că în călătoriile sale, această entitate jucăușă stă de vorbă cu tot felul de oameni, iar unii întreabă: ”Cine ești tu?” și răspunsul: ”Tu ce crezi?” ”Nu cred nimic. Nu știu nimic. Nu m-am mai întîlnit cu așa ceva”, îi răspunde cel ce-și spune Necredinciosul. (p. 35)

Restul articolului îl puteţi citi aici:

https://www.mala-hierba.com/povestiri-de-pe-pamint-daniela-marin/

Spectacolul-lectură a fost înregistrat video de Mihaela Tolan. Am pus în youtube două fragmente chiar atunci. Luna – în lectura Ioanei Ancea şi Andrei Roşu https://www.youtube.com/watch?v=Yl-JmA1wvLY&t=8s

şi Deşeurile pământului – în lectura lui Ioan Gyuri Pascu şi Andrei Roşu. https://www.youtube.com/watch?v=z3ijLQ-eK04&t=133s

Din motive tehnice, dar şi de lungime a textului, nu am putut posta şi povestirea Eterna Călăuză, în lectura Dariei Gănescu, deşi tare dragă mi-era povestea asta despre fascinaţia marilor ţeluri, chiar şi (mai ales) spirituale, despre mirajul înălţării pe cea mai înaltă culme, despre continua atracţie faţă de putere ce covârşeşte atâtea vieţi omeneşti, despre smerenie, credinţă, bunătate… despre calea iubirii. Am petrecut azi mai mult de 6 ore încercând să rezolv problema tehnică. Încă n-am reuşit.

Prin urmare, am să postez aici această poveste care, iniţial, s-a numit Muntele Fermecat.

Eterna Călăuză

 Nu stiu dacă v-am povestit despre Muntele Fermecat.

Se înălţa în mijlocul unei întinderi mari de pământ, un fel de câmpie ca o tavă mare. Şi-n mijlocul ei, trona el, muntele, darul, mare şi singur, maiestuos şi misterios. De la distanţă puteai să spui că semăna c-un turn, aşa drept era. Umbră făcea în jurul lui mai toată ziua, după cum se rotea soarele, că parcă însuşi soarele se rotea, şi nu pământul. Doar la asfinţit, când îşi lăsa razele înspre rădăcinile muntelui, culorile cu care-l îmbrăca erau atât de frumoase că nici nu se pot povesti. Atunci muntele devenea viu. Iar sub lumina lunii, eeeii, atunci devenea chiar fermecător!

Numele lui venea din vechime, tare de demult. Unii spun că aşa era încă de la începuturile lumii. Numele de “fermecat” i se trăgea, pare-se, de la minunea ce se întâmpla acelor oameni care reuşeau să ajungă tocmai în vârful lui.

Dar să vă spun de la-nceput.

Se spunea, nu se ştie de când, nu se ştie de cine, că omul care reuşea să ajungă în vârful acestui munte se transforma într-o pasăre uriaşă, care semăna cu un vultur. Cel puţin aşa vedeau muritorii rămaşi departe de poalele muntelui. Deodată apărea o pasăre uriaşă care, după ce se rotea puţin deasupra lor, îşi lua zborul către înaltul cerului, dispărând de parcă pleca direct în soare. Nu se mai întorsese nimeni să le spună despre vraja minunată care se petrecea odată ajuns acolo, în vârful Muntelui Fermecat. Aşa că muritorii nu ştiau exact, dar nici că puteau bănui altceva.

Nu era uşor nici măcar să te apropii de pereţii lui drepţi pe care nici caprele nu reuşeau a urca. Cei care reuşiseră să se întoarcă înapoi, înainte să fi început urcuşul propriu-zis, povestiseră despre cruntele încercări la care fuseseră supuşi. Până s-ajungi lângă munte, trebuia să treci printr-o pădure atât de deasă de nu ştiai dacă e zi sau noapte. Apoi, urma o câmpie întinsă în care numai smocurile de iarbă ţâşneau puţin mai înalte decât platoul stâncos. Nu era nimic altceva decât piatra zgrunţuroasă şi încinsă sub tălpile celui curajos. Niciun loc de odihnă la umbra vreunui copac. Nimic nu se înalţa peste firul ierbii. Aici începea greul. Vânturi puternice se porneau cam pe la jumătatea drumului străbătut prin această câmpie ce părea, la-nceput, atât de liniştită. Mulţi viteji fuseseră luaţi pe sus şi-apoi trântiţi la pământ, o dată, de două ori, de mai multe ori, până când unii, bieţii, nu s-au mai putut ridica şi-acolo le-au rămas trupurile. Dar cei care reuşeau să ajungă la marginea câmpiei, cu ochii înroşiţi şi trupurile sleite de puteri, erau mult uimiţi de ce vedeau înaintea lor! O altfel de câmpie se întindea în faţa lor, de data aceasta, una de nisip. Strălucea ca un soare topit, orbindu-le ochii bătuţi de vânturile de dinainte. Dacă pietrele dure de care îi  izbise vântul păreau şi ele încinse, ceea ce urma în faţa lor era un deşert.  Tălpile încălţărilor li se topeau oricât de repede s-ar fi străduit să alerge. Dacă reuşeau să nu cadă trecând prin acest foc, la marginea deşertului se bucurau nespus să găsească un râu mare, cu apă rece, atât de rece, încât cei mai nesăbuiţi, dorind să se răcorească numaidecât, se aruncau direct în râu, astfel găsindu-şi sfârşitul. Chiar şi cei mai înţelepţi, care se apropiau cu grijă, luând apă în căuşul palmelor, privind aburul ce se înălţa numaidecât, simţeau, pentru o clipă, că nu mai puteau respira, de parcă ar fi băut apă tăioasă. Aşa simţeau, că parcă le tăia gâtul pe dinăuntru. Ar fi fost bine să fi fost doar atât. Dar râul ascundea o altă încercare. Forţa curentului care făcea apele să se prăvălească era atât de mare, că de cum ajungeau mai înspre mijlocul apei, erau luaţi de curenţi ca şi cum trupurile lor ar fi fost doar frunze.

Unde ajungeau cei care nu reuşeau să traverseze râul, nimeni nu ştia. Pentru cei înţelepţi şi puternici, malul celălalt  era o binecuvântare. Obosiţi de toate încercările prin care trecuseră, rămâneau să se odihnească contemplând pereţii drepţi ai muntelui. De-aici, mulţi au făcut cale întoarsă fără măcar să încerce a se agăţa de firele de iarbă ce se vedeau ieşind din stâncă. Şi ei au povestit toate acestea, şi astfel s-a ştiut.

Aşa a aflat şi Damir, băiatul de aur cum i se mai spunea prin satul lui, căci nu era om în suferinţă pe care să nu-l fi ajutat. Oricând era vreo problemă mai grea, sătenii se obişnuiseră să vină la el să-i ceară ajutorul. Şi oricând, el ajuta. Lăsa totul deoparte şi-i ajuta.

Asta până când, într-o zi, auzind plânsetul deznădăjduit al unei mame ce încerca zadarnic să-şi convingă fiul să nu se pornească la drum spre Muntele Fermecat, spunându-i că este încă mult prea tânăr, implorându-l să mai aştepte ceva timp, să rămână lângă ea, să o ajute… Dar câte nu îi mai spunea, biata de ea, încercând să-l convingă să nu plece… Atunci, Damir luă o hotărâre:

-Mamă, nu mai plânge! Viteazule, ai înţelepciune şi iubire pentru mama ta şi mai aşteaptă puţin. Mă voi duce eu la Muntele Fermecat şi de-acolo mă voi întoarce cu taina lui. Voi face asta pentru voi! Mă doare sufletul când văd cum vă plângeţi fiii dispăruţi. Nu mai vreau să văd atâta suferinţă. Şi sper că Dumnezeu mă va ajuta şi de data aceasta.

Sătenii de-abia mai respirau de uimire. Imediat, gândul că s-ar putea să-l piardă şi pe cel mai destoinic, pe cel mai înţelept dintre ei, pe cel care-i vindeca de boli, răsări în mintea câtorva, iar aceştia începură a se ruga de el să nu facă una ca asta, că poate va pieri şi el, cum atâţia au pierit, sau poate, cu ajutorul lui Dumnezeu să se întoarcă de la poalele muntelui, dar, dacă va reuşi să ajungă în vârf, cu siguranţă se va preschimba în vultur şi va pleca pentru totdeauna dintre ei. Şi cine îi va mai ajuta pe ei? Că Dumnezeu l-a lăsat pe el acolo printre ei tocmai ca să-i ajute în necazurile lor, cu greutăţile şi bolile lor… cum să plece şi el, să-i lase?…

-Linişte, dragilor! Nu v-am dezamăgit niciodată! De ce nu aveţi încredere în mine şi în Dumnezeu? Acest gând mi-a venit tocmai pentru a vă ajuta pe voi! Deci este de la Dumnezeu. Suferinţa atâtor mame ce şi-au plâns fiii şi soţii trebuie să se încheie. Mai bine uraţi-mi drum bun şi staţi liniştiţi, cu sufletele curate şi pline de încredere să vă rugaţi pentru mine, căci eu mă voi întoarce. Ba, mai mult, am să las semne pe drum, ca să rămână şi pentru alţii. Vă las în pace şi cu iubirea mea pentru voi, care să vă umple sufletele de linişte şi încredere.

Astfel plecă Damir, lăsând în urmă sătenii, unii plângând, alţii pierduţi într-o tristeţe nemişcată, iar alţii, mai cu credinţă, încercau a-i îmbărbăta pe fraţii lor, îndemnându-i să se roage împreună. Şi merse el ce merse, trecu prin pădurea deasă, apoi ajunse în câmpie, pe care o traversă fără să întâlnească mai mult decât adierea parfumată de florile câmpului.

-Doamne, rogu-te, ajută-mă să aduc oamenilor pacea şi liniştea! Ajută-mă să aflu taina aceasta, pentru ca vieţi omeneşti să nu se mai irosească şi dureri sufleteşti să nu mai ucidă pe cei rămaşi în viaţă!  îşi spunea în mintea sa, Damir. Atât de puternică era rugăciunea lui, că nici nu observă când trecu şi prin deşertul de nisip. Nu se încinsese, nu se arsese la tălpi, nimic din toate cele povestite de cei întorşi nu întâlnise. De-abia când a ajuns în faţa râului şi-a dat seama că trecuse fără nici o greutate de toate piedicile mari despre care se povestea.

-Doamne, am ajuns până aici fără nici o greutate! Îţi mulţumesc şi te rog în continuare să mă ajuţi să trec şi acest râu.

Apoi, vârî cu grijă mâinile în apă, îşi spălă faţa, apoi picioarele, căci apa nu i se păru chiar aşa rece cum se povestea. Păşi cu grijă peste pietrele de lângă mal, şi, când să-şi scufunde tălpile în apă, simţi ceva, ca o forţă blândă ce-i împingea trupul de jos în sus. Picioarele nu i se scufundară în apă, ci puteau păşi mai departe ca peste un covor moale,   fără să simtă vijelia râului. Deşi era obişnuit cu minunile, de asta chiar se miră. Se simţea mai mult decât ajutat. Se simţea chiar răsfăţat. Când ajunse pe malul celălalt, îngenunchie, sărută pământul, luă apă în palme şi îşi udă buzele, mulţumind din toată inima pentru tot ajutorul pe care îl primise.

Când Damir mulţumea cuiva din toată inima, oamenii spuneau că simţeau cum deveneau mai uşori. Brusc, corpurile lor păreau uşoare ca un fulg, se simţeau fericiţi şi, de multe ori, după o asemenea mulţumire, urmau tot felul de lucruri bune care li se întâmplau. Şi doar ei nu făceau mare lucru pentru Damir. Ba îi aduceau o floare, ori îi reparau vreo sapă, îi aduceau lui primul sac de cartofi din recoltă sau cine ştie ce plăcinte. Se obişnuiseră să răsplătească astfel ajutorul pe care îl primeau, dar băgaseră de seamă că acolo unde mulţumea el, venea şi binecuvântarea înzecit.

Dar să ne-ntoarcem la Damir, care se-afla acum chiar la poalele Muntelui Fermecat. Privi în sus şi când văzu peretele atât de drept, simţi o tristeţe necunoscută lui până atunci. Era mai mult decât tristeţe. Era o deznădejde. Teama se înfiripase parcă pentru prima oară în mintea lui.

-Doamne, numai tu mă poţi ajuta! Te rog, ajută-mă să duc înapoi fraţilor mei taina acestui munte ce le farmecă gândurile şi le aduce moartea. Ajută-mă, Doamne, să înţeleg şi să duc înapoi semenilor mei izbăvirea. Ajută-mă să îi ajut!

Nici nu apucă să termine de spus această rugăciune că se simţi luat de subsuori şi purtat în sus spre creasta muntelui. În câteva clipe fu aşezat pe pajiştea plină de flori. Tot ceea ce-l înconjura era doar frumuseţe. Nici că mai avea cuvinte. Aerul înmiresmat parcă îl ameţise, iar fericirea ce-l cuprindea privind cerul atât de aproape, nu putea fi exprimată nici măcar în gânduri. Privea şi trăia în tăcere tot ceea ce-l înconjura. Trecură multe minute până când un gând îşi făcu loc în mintea lui.

-Îţi mulţumesc Doamne, Dumnezeule! M-ai ajutat să ajung până aici fără nici o greutate. A fost atât de uşor. De ce? De ce eu am ajuns cu-atâta uşurinţă în timp ce alţii şi-au pierdut viaţa?

Un vuiet prinse a se auzi de undeva de jos. Damir privi înspre câmpia unde, un alt viteaz înfrunta vânturile puternice. Îl văzu fugind prin deşert, atât de repede cum nu mai văzuse un om alergând. Apoi se aplecă să vadă râul prin care viteazul înnota cu greu, pentru ca, puţin mai târziu să-l vadă agăţându-se de pereţii drepţi ai muntelui. Când bărbatul ajunse sus, transpirat şi însângerat, de-abia respirând, nici nu-l băgă în seamă pe Damir, ci cu forţe nebănuite, îşi ridică braţul încordat spre cer, cu pumnul strâns şi strigă:

-Victorie! Am învins!

Imediat, din spatele bărbatului începură să apară aripi mari şi negre, şi-n câteva clipe se transformă într-o pasăre uriaşă care-şi luă zborul.

Damir fu cuprins de-o tristeţe mare, atât de mare încât ochii i se umplură de lacrimi.

-Pentru ce atâta luptă, Doamne? Ce să faci cu lupta asta, cu victoria asta, dacă nu ai cu cine împărtăşi? Dacă nu poţi să îi ajuţi şi pe alţi semeni să trăiască această fericire? Dacă nu ai pe nimeni cu care să te bucuri de aerul acesta proaspăt, de parfumul minunat şi de toată frumuseţea de aici?… Am să mă duc la oamenii mei şi-am să le spun că noi toţi trebuie să venim împreună aici să ne împărtăşim din această frumuseţe. Altă taină nu ştiu a le spune.

Atunci, o voce minunată, şi puternică şi dulce, se auzi spunând:

-Nu uita să le spui că numai credinţa ta în mine ţi-a făcut drumul uşor şi lin, iar dragostea ta pentru ei a lăsat semne ce vor rămâne pe vecie pentru toţi cei asemenea ţie. Ei nu vor zbura ici şi colo fără de odihnă precum păsările acestea, ci îşi vor putea umple fiinţa de fericire, pace şi frumuseţe. Vieţile lor vor fi binecuvântate, iar tu le vei fi călăuză pe veci! Cei ce se vor încumeta singuri, vor avea drumul cel greu. Dar când te voi vedea pe tine călăuză, eu drumul îl voi face lin aşa cum l-am făcut şi pentru tine.

Aşa a devenit Damir eterna călăuză a Muntelui Fermecat!

 

povestiri-Stone-Steps-1000