Aroganţa forţei – Putere versus forţă

Secolul 20 a fost martorul unui eveniment cardinal al istoriei, eveniment la care ne-am referit deja, dar la care vom mai face trimitere. E vorba de înfrângerea Imperiului Colonial Britanic (cea mai mare putere a lumii pe atunci, ce controla 2/3 din suprafaţa globului) prin puterea unui singur om, Mahatma Gandhi, un “colorat” de numai 40 de kilograme.

Gandhi nu a îngenuncheat numai Imperiul Britanic, ci a sfâşiat efectiv cortina unei drame ce dura de secole – colonialismul. A făcut acestea pur şi simplu enunţând şi apărând un principiu: cel referitor la demnitatea intrinsecă a omului şi la dreptul acestuia la libertate, suveranitate şi autodeterminare. În viziunea lui Gandhi, punctul esenţial al acestui principiu rezida în faptul că aceste drepturi îi revin omului în virtutea naturii divine a creaţiei sale. Gandhi credea că drepturile omului nu sunt garantate de vreo putere pământească, ci sunt inerente în natura omului însuşi pentru că sunt cuprinse intim în creaţia sa.

Violenţa înseamnă forţă; deoarece Gandhi era aliniat la putere şi nu la forţă, el a interzis orice folosire a violenţei în cauza sa. Şi, pentru că dădea glas unor principii universale (calibrate la nivelul 700), el a putut uni voinţa poporului. Atunci când voinţa oamenilor este atât de unită cu principiul universal, fiind aliniată totodată la acesta, ea este inexpugnabilă. Colonialismul (calibrat la 175) se bazează pe interesele ţării dominante. Gandhi a demonstrat întregii lumi diferenţa existentă între puterea altruismului şi abandonului de sine, respectiv forţa egoismului şi a dezinteresului faţă de ceilalţi.

O caracteristică distinctivă a prezenţei forţei în politică e imposibilitatea de a tolera puncte de vedere diferite de cel oficial.

Forţa e seducătoare pentru că emană o anumită strălucire, indiferent că această strălucire se manifestă în forma falsului patriotism, prestigiului sau dominaţiei. Pe de altă parte, adevărata putere e foarte adesea destul de lipsită de strălucire.

Cei slabi sunt atraşi de strălucirea forţei până în punctul în care chiar pot muri pentru ea. Cum altfel ar putea exista ceva atât de atroce ca războiul? Adesea, forţa ia temporar prim-planul, cei slabi fiind atraşi de oamenii ce par a-şi fi depăşit slăbiciunea. Cum ar fi posibilă altminteri dictatura?
Aroganţa este o caracteristică a forţei; puterea este caracterizată de umilinţă. Forţa e plină de sine; ea deţine răspunsul tuturor întrebărilor. Puterea este modestă.

din Capitolul XPuterea în Politică

Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman– David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Excesul este rezultatul lipsei de echilibru – Sinele-Realitate şi Subiectivitate

Sinele: Realitate şi Subiectivitate – David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

din Cap. IV: “Eul” şi societatea 

Î: Eul pare a potenţa extremismul.

R: Excesul este rezultatul lipsei de echilibru. Extremele politice, atât de stânga (nivelul calibrat 190) cât şi de dreapta (nivelul calibrat 90) sunt, în mod clar, lipsite de integritate, false şi distructive. Extrema politică de stânga reprezintă „lucifericul“ prin faptul că încearcă să nege existenţa lui Dumnezeu, să distorsioneze conţinutul, să ignore contextul, şi să se bazeze pe forţe legale şi pe ameninţări cu procese pentru a intimida. De asemenea, distorsionează şi abuzează de adevărata semnificaţie a libertăţii de expresie. Devine apoi avocatul distrugerii sociale prin faptul că se bazează pe sofisme şi pe o distorsiune intelectuală, precum şi pe o percepţie neechilibrată. Caută puterea de dragul puterii.

Poziţia de extremă dreapta devine „satanică“ şi reprezintă forţele degenerării morale, violenţei, criminalităţii, războiului şi ale masacrului. Astfel, o coaliţie a extremelor negative poate fi capabilă să dărâme o întreagă societate prin succesiunea distorsiunii luciferice a realităţii, ce deschide uşa pentru forţele satanice.

Ambele extreme presupun practici totalitare şi atrag adepţi deoarece mintea umană nu este capabilă să discearnă adevărul de falsitate.