7 din Clovnul de caro #IoanGyuriPascu #poeme

Clovnul de caro

Zâmbitor şi fără jenă

intră-n scenă

clovnul nostru de caro!

Fireşte, nasul e roşu

însă inima-i e verde,

si creştetul – indigo!

Lăcrimează.

Deodată, cântă-n el Marea Iertării.

Clovnul nostru de caro nu poate fi dat uitării!

Ştiţi că e şi magician?

Rupe rombul în triunghiuri

şi, cât ai roti un ban,

face-un semn discret din deşte,

de-mi apare-un tetraedru.

Fix într-însul se doseşte,

apoi, se rostogoleşte,

când biluţă, când scânteie,

rotocol de curcubee

rămânând în a sa urmă.

Şi-apoi curmă, brusc, rumoarea

ce cuprinde-ntreaga sală

cu o replică banală:

„Onorată asistenţă, cred că asta a fost tot.

Nu pot plânge decât lacrimi plânse de Marea Iertării

Şi-alte decât curcubee, nici a râde nu mai pot.

Asta fac. Dacă vă place, vă rog, nu mă daţi uitării!”

(Pagina 7)

Cătând spre Luceafăr

A fost o dată, chiar aici,

– în trup şi în simţire –

Făclie firii noastre mici

Spre dulcea nemurire.

Dând prealumină verbului

El nimici uitarea

Şi arse laţul timpului

Topind în inimi Zarea.

În versu-i stă de-a pururi Azi

Clipa ce scrie viaţă

Şi Cerul ce-şi îngână-n brazi

Netimpul ca verdeaţă.

Şi Universul i-a plătit

Nemoarte ca simbrie

Iar nouă ni l-a pironit

În inimi pe vecie!

(Pagina 27)

Pagina 47
Copertă, ilustraţii şi concept grafic după fotografii de diverşi autori:
Irina Maria Gănescu

Melancolie

din albumul Innocent Thoughts – Gânduri nevinovate (1997)

Mă tot întreb la infinit de ce tot lucrul are şi-un sfârşit

şi-n chibzuiala mea târzie sunt nevoit să te revăd, melancolie.

Nu-mi place mutra ta de fel.

Şi-apoi, apari cu tot nepotrivit, ca un gând mişel,

îmi faci din viaţă serial,

punctezi final c-un intermezzo orchestral…

Melancolie, ce coşmar!

Stau uşi, fereşti închise, însă totul în zadar.

Melancolie, hoţ de rând, îmi cotrobăi printre vise

laşi în suflet rece vânt, rece vânt…

Până nu vii mă simt OK

doar când aud în suflet zgomot surd de chei

mă fac aşa, cum ştii tu bine

şi simt că parcă mi s-ar face dor de mine.

Şi sufletul mi-aş curăţi

de-aş şti că poate, astfel, te vei mistui.

De-ar exista vre-un detergent

să te stârpesc-aş fi primul lui client!

Cu 7 din Purtătorul de cuvinte, Ioan Gyuri Pascu #poeme

Atelier

Când scriu un cântec

pentru tine,

îmi pare că ieşi din notele lui

ca o ploaie de culori

dansând Ritualul Armonic al Contopirii.

Şi cântecul meu te cuprinde.

E o performanţă.

Închipuie-ţi,

e ca şi cum ai îmbrăţişa

lumea fără de contur a unei picturi impresioniste!

(pagina 37)

Rugă

Un suflet alb şi pur se ridică la cer

şi spuse:

„Doamne, de prea mult nu-ţi cer,

Aş vrea să fiu în continuare de folos

Omului de jos.

Să-i fiu alinare

Când nădejde nu mai are

Când e pierdut şi-mpovărat

Când Ceru-i pare-ntunecat

Şi să Te vadă îi e greu!”

Atuncea Bunul Dumnezeu

Îl făcu curcubeu!

(Pagina 47)

Tare-mi mai place

Tare-mi mai place vara

Cu soarele proţăpit pe cer, dimineaţa

Când valurile mării

Către plajă ne cheamă din nou

Îmi place că de brânză şi roşii

E plină acum, iar, piaţa

Şi-mi plac ochii mijiţi

Ai fetelor ce ies de la metrou.

Tare-mi mai place vara

Pâraiele limpezi cum cântă

Şi-n nopţile senine

Câte-n lună şi-n stele îmi place să visez

S-ascult, în zori,

Mii de păsări

În glas ne-nţeles cum îmi cuvântă

Şi-mi place bluza ta finuţă

Împletită în bob de orez!

Îmi place aurora

Şi-mi place Cesaria Evora

Îmi place viaţa ca dans

Şi cu tine mereu s-o dansez!

(Pagina 77)

Din Caietul Teodorei #NOIinsecolulXXI

O foaie de hârtie…

Sunt o foaie de hârtie

Aruncată în vânt,

Printre cel puțin o mie,

Zburând către un cuvânt.

Diferențele ne ghidează,

Dar noi alegem să visăm

La litere care maschează,

Vorbele ce le cântăm.

Și ne pierdem printre colțuri,

Sfârșituri tăioase,

Ascunzîndu-ne sub rânduri

Noi începuturi sfioase.

Începem să ne-așternem

Poveștile pe piele

Iar de lacrimi nu ne-ascundem.

Urmate de zâmbete sunt ele.

Imaginează-ţi o insulă.

Tot nisipul îmi formează gândurile care se joacă prin mintea-mi.

Acum priveşte în zare către oceanul care mă înconjoară. Asta e viaţa mea, atât de mare, dar şi atât de scurtă.

Am iubit mereu să simt razele soarelui care îmi încălzesc visurile de la malul vieţii.

M-a speriat întotdeauna vântul care mă face să mă pierd de atâtea ori înainte să mă regăsesc complet. Dar, câteodată, o mică adiere care mă ajută să uit de trecut, nu strică.

Mută-ţi privirea deasupra mea, spre cerul senin.

Acolo mi-e sufletul, ascuns adesea de norii de tristeţe.

Dacă lacrimile lor te ating, nu te speria.

Eşti doar un alt trecător care urmează să plece, iar picăturile ploii vor fi mereu un cadou de bun venit în sufletu-mi.

Acum simte micile scoici care se plimbă printre degetele-ţi calde.

Cât de fragile şi singure sunt, formându-mi vorbele pe care temătoare le rostesc către fiinţa ta.

Desen: Doris Ciucur

Le aştept pe ale tale. În schimb, sunt lovită de pietre. Mici, dar pline de ură, îmi străpung gândurile. Şi atunci văd cum te transformi în pescăruş şi zbori departe, către o altă insulă.

„Apele-mi sunt prea reci”, îmi spun. „Sau poate nisipul se pierde până să ajungă la tine”.

Soarele devine mai rece, iar scoicile-mi se ascund cât mai adânc în vorbele pe care aleg să nu le rostesc. Ce rost ar avea acum, când tu nu le poţi auzi?

Ştiu că nu ţi-am putut fi centrul universului.

Dar măcar sunt centrul oceanului meu.

Mai văd câteodată o aripă în zbor şi mă întreb: „Oare ce insulă a ales astăzi?”.

Sper să-ţi fie bine acolo.

Căci aici plouă.

Teodora Isdrailă a împlinit 13 ani anul acesta. Anul trecut, când a alcătuit caietul său pentru NOI în secolul XXI: Volumul 3, s-a prezentat astfel:

A fost odată ca niciodată o fată care era fericită. Asta i se părea cel mai important. De mică, timiditatea şi-a făcut sălaş în sufletul ei. Acum, îşi lasă vocea să îi dezvăluie gândurile înţesate de speranţă.

De câţiva ani, a început să-şi lase picioarele să zboare prin dans, iar mintea să-i înflorească călătorind în ţinutul poveştilor care, acum, i-a devenit atât de drag. Doar uneori, realitatea o uimeşte. Atunci, se refugiază şi îşi pictează opiniile cu cuvinte, pe paginile albe ale viitorului.

De-a lungul anilor a învăţat despre iluzia numită viaţă, dar nu cunoaşte nici un sfert din vasta sa profunzime. A învăţat să viseze şi este sigură că asta o ajută să îşi privească pasiunile cu alţi ochi.

Acum încearcă să se întreacă pe sine. Pleacă în mii de călătorii printre paginile cărţilor cu speranţa că va scrie şi ea una. Se pierde printre numere şi cuvinte complexe, cu ajutorul cărora poezii construieşte. Îşi lasă trupul să o conducă, în paşi de dans, spre a naturii chemare.

Cel mai şi cel mai important este că îşi IMAGINEAZĂ. Personaje, poveşti şi peisaje, cărora le dă viaţă cu zâmbetul său de copil.

Sunt Teodora. Am 12 ani.